„We all live in a yellow submarine”, cântau cei de la Beatles, inspirând generații întregi la o incursiune imaginară în lumea fabuloasă a submarinului galben. Vremurile s-au schimbat, iar tehnologia ne permite astăzi să explorăm teritorii audiovizuale tridimensionale de-a dreptul fascinante, inclusiv la Teatrul de marionete. Cu un astfel de spectacol uimitor și unic în lume a delectat publicul arădean Teatrul de Păpuși din Baia Mare, în prima zi a Festivalului Internațional de Teatru de Animație EUROMARIONETE.

Cu efecte speciale care întrec limitele a tot ce ai văzut la un spectacol de teatru sau chiar la cinematograf, „Submarinul galben” a transpus copiii și părinții arădeni într-un fermecător univers microscopic al fractalilor, în care muzica a intrat într-o rezonanță desăvârșită cu povestea „fluidă”, aflată într-o compunere permanentă, și în care sunetele generau (i)realități holografice rupte parcă dintr-un vis plin de imaginație și culoare.

Spectacolul, în regia și după scenariul lui Radu Dinulescu, combină imaginile 3D create de artistul Armand Richelet Kleinberg cu jocul maeștrilor păpușari Sonia Codorean, Carmen și Iulian Bulancea, pe un fundal sonor care sintetizează cele mai celebre cântece ale trupei The Beatles.

„Este un spectacol absolut experimental și este pentru prima oară când s-au obținut decoruri 3D de film cu ajutorul fractalilor. Fractalii sunt imagini, obiecte care sunt obținute prin adăugarea unor ecuații matematice pe anumite programe de calculator. Spectacolul este nonverbal, reprezintă miticul submarin al Beatles-ilor, care răpesc dintr-un muzeu un copil și-l aduc în lumea fabuloasă a fractalilor”, spunea publicului prezent regizorul și scenograful Radu Dinulescu, înainte de spectacol.

Imediat după, l-am abordat pe maestrul Dinulescu ca să ne povestească despre dedesubturile acestui spectacol captivant, despre ideea de a alătura fractalii și arhicunoscutele piese Beatles într-un show 3D și despre munca depusă în acest proiect.

– Spuneți-ne, pentru început, detalii despre care nu am putea afla alfel.

– Ideea de a face un spectacol cu muzică de Beatles o am de foarte mult timp. M-a pasionat acest lucru. Doream la un moment dat să fac un spectacol de păpuși, de marionete, de obiecte, dar nu prea știam exact în ce direcție să merg. Mi-a venit ideea în urmă cu 10 ani și doream să ies cu el și la Avignon, pentru că simțeam că e un fel de reviriment vizavi de muzica Beatles-ilor, ceea ce este foarte adevărat, pentru că văd că în ultimul timp au apărut foarte multe clipuri video noi, făcute de un an, doi, pe muzica lor. Cirque du Soleil, de exemplu, a făcut un spectacol întreg care se numește „Bealtes”. Muzica lor circulă extraordinar de mult în ultimul timp atât pe animații, cât și pe clipuri video sau în spectacole de teatru circ… deci e o muzică care nu moare. Lucrând la un alt spectacol, am căutat pe internet tot felul de noi descoperiri în lumea 3D și a steteoscopiei și, împreună cu Armand Richelet, cel cu care lucrez de ani de zile, am dat de niște imagini cu fractali. Nu știam ce sunt. Am început să mă interesez care e teoria lui Mendelbrot, am aflat că-i de origine poloneză, că a trăit în Franța și s-a stabilit în America și că el a compus mărul matematic. Am citit toate lucrurile astea și l-am întrebat pe Armand dacă ar fi în stare să creeze imagini 3D stereoscopice, dar prin fractali. A stat și a studiat și el, am început să lucrăm cu fractali, am pus ecuații matematice pe imagini și au început să iasă niște lucruri absolut surprinzătoare. Pe urmă, erau probleme de punere a luminilor, de filmare în interiorul fractalilor ș.a.m.d. Apoi am văzut că funționează și am depus un proiect la FCN (Fondul Cultural Național) cu dorința de a face un spectacol în lumea fractalilor.

Proiectul este puțin inversat față de cum se realizează un spectacol, pentru că în mod normal ai un text, ai o idee, ai un scenariu, începi să faci scenografia la el și așa mai departe, dar aici, fractalii fiind ceva de nestăpânit, ei se duc singuri, în momentul în care ai aplicat pe un desen o ecuație matematică… apoi încă una și încă una… nu știi ce imagine iese. Și atunci, avem vreo 12 „lumi” ținute prin fractali – căci fiecare fractal e o lume a lui – și am scris scenariul după ce am văzut fractalii.

– Cum a ieșit povestea?

– Povestea proiectului „Submarinul galben în lumea fractalilor” nu e foarte complicată. Important era ca submarinul galben să „fure” din muzeu un copil și să-l ducă în această lume a fractalilor, în care se întâmplă diverse lucruri. Practic, e o înșiruire de clipuri muzicale până la urmă. Spectacolul are o formă mai deosebită. El va mai crește, pentru că noi, la un moment dat, nici nu știam dacă va fi pentru copii, pentru adulți sau pentru toată familia. Până la urmă, l-am testat la Baia Mare cu un număr de adolescenți care au început, la un moment dat, să cânte în sală. A fost foarte frumos. Lumea, în general, este atrasă de zona asta a 3D-ului, a stereoscopicului, a fractalilor, a tot ce este un pic ireal și prinde foarte bine la o anumită categorie de tineri, cei care sunt mai apropiați de computere. Dar prinde foarte bine și la cei mai în vârstă, care au o nostalgie vizavi de Beatles.

– E foarte important să ai un fundal muzical care să te atingă…

– Da… aici sunt trei entități care interpretează muzica Beatles-ilor. Este muzica lor originală, este Filarmonica din Londra, care are un disc întreg cu interpretări după Beatles, și Orchestra Filarmonică din Spania, din Medellin. Deci sunt trei grupuri din care am ales muzică. Muzica celor de la Beatles nu e o muzică dură, foarte puține melodii au duritate.

– E clară, simplă…

– Da, are chiar o anumită melancolie, o anumită „dulceață” muzicală. Ici, colo, mi-a fost foarte greu să creez momente violente în spectacol, căci dorința mea a fost ca în acești fractali să nu se întâmple numai lucruri bune, dimpotrivă, să fie și lucruri mai contondente. Și foarte greu mi-a fost. Povestea pe scurt este despre evadarea în altă lume și este un subiect foarte actual, pentru că foarte mulți se retrag în virtual, în alte lumi, dar lupta, până la urmă, tot trebuie depusă. Copilul din această poveste pleacă dintr-o lume care pare reală. Dacă suntem atenți la primul fragment, apar acolo câțiva arabi, dar care toți sunt disociați, fiecare e cu lumea sa. Când copilul revine în această lume, pe suntele piesei „Imagine”, deja îi cuprinde pe toți, arabii sunt împreună cu copiii, albii, rasa galbenă, negrii, sunt toți împreună, într-o comunitate pe care și-o dorea la un moment dat și John Lennon în „Imagine”. M-am ferit să folosesc cuvinte, pentru că texte sunt destule, sunt textele Beatles-ilor.

Eu am vrut să creez un spectacol de imagine cu care să putem merge la festivaluri și în străinătate. Poate că, pentru România, pare puțin surprinzător, pentru că suntem obișnuiți cu spectacolul în care păpușile trebuie coordonate ca să vorbească. Aici nu e cazul, e puțin altceva. E, poate, mai aproape de cum crează astăzi tinerii clipurile video. Este mai puțin poveste și e mai mult despre imagini care te încântă sau te surprind.

– Spuneți-ne despre păpuși… căci sunt imense.

– Păpușa în rol principal am denumit-o „John Lennon”… căci noi am vrut să semene cu el, de aceea i-am pus și ochelari. E de fapt un copil, dar imaginea pe care ne-am creat-o noi despre păpușa asta e că-i John Lennon. Păpușa este făcută tot pe computer, iar apoi printată la o imprimantă 3D. E din plastic. Am vrut să facem și submarinul așa, numai că depășea bugetul. Practic, la computerele acestea se plătește cam 3 lei per gram, iar o păpușă are cam 1 kg, să spunem… faceți socoteala. Dar a ieșit extraordinar. Armand, scenograful cu care lucrez și cel care face imaginile de sinteză, a făcut și capul păpușii, a făcut și submarinul într-un program computerizat. E și foarte subțire capul, are numai 0,1 cm. Se putea face la 0,2, dar costă de două ori mai mult. Dar este și acesta un drum în construcția de păpuși, ne putem foarte bine gândi că în viitor poți să faci orice tip de păpușă cu imprimanta 3D și îți iese exact așa cum dorești. Și probabil că în curând nici nu vor mai fi atât de scumpe.

Foto: Facebook / Radu Dinulescu

– Și cu toate astea ne dăm seama că e exact ca în fractali, merge la infinit, poți să faci și să concepi piese la infinit pentru că tehnica avansează, oamenii evoluează, lumea se schimbă.

– Da, exact. Iar legat de păpușă… așa trebuie să-ți imaginezi, capul a fost făcut cu tot cu gât, cu tot cu partea din spate cu care se ține păpușa. Totul a fost proiectat. Nu poți să bagi nimic în el, nu poți să o găurești, că îl spargi.

– Am văzut că s-a avut mare grijă pe hol…

– Da. Și submarinele sunt făcute cu o precizie extraordinară. Sunt foarte frumoase, dar au o anumită fragilitate. Cel care le-a făcut a trebuit să mai pună straturi de tifon. Oricum, vom intra în reparații generale cu ele, pentru a le solidifica. Dar ăsta a fost termenul, s-au semnat bugetele foarte târziu anul acesta. Mai trebuie adăugat că e o producție a Teatrului din Baia Mare împreună cu Administrația Fondului Cultural. Am câștigat un proiect la AFCN. Practic, ei au finanțat cea mai mare parte. Tot ce ține de producția filmului a fost plătită de AFCN. Noi am depus proiectul la secțiunea „Multimedia”, la „Film Experimental”, iar partea de teatru a fost finanțată de Teatrul din Baia Mare.

– Cât a durat producerea spectacolului?

– Lucrăm pe acest proiect din toamnă. Durează foarte mult, pentru că în primul rând, am lucrat să vedem cum se obțin fractalii, după aceea am încercat să obținem fractali care să poată fi proiectați, pentru că trebuie filmat în ei, trebuie pusă o lumină frumoasă ca să poți să ai efectul de 3D și diferite perspective. După aceea vii cu el în sală și îți dai seama că în momentul în care pui un obiect între ei, nu se potrivește. Intră, de exemplu, în pereți. Deci a trebuit să le transformăm des. Practic, se filmează cu obiective pe două aparate de filmat virtuale și se schimbă obiectivul ca să poți obține distanța între primul plan și planul secund, ca să poți introduce un obiect între cele două planuri. Asta deja este o muncă infinită. La un moment dat i-am reproșat lui Armand că foarte mulți fractali sunt extraordinar de scurți, abia au început și s-au și terminat. Dar e de înțeles, pentru că în momentul în care ai un minut de fractal, l-ai făcut, l-ai filmat și te pui să-l renderizezi, l-ai pus la ora 7 seara și abia a doua zi la prânz e gata. Renderizarea durează foarte mult. Dacă ai făcut o singură greșeală, o iei de la capăt.

Poate că cel mai mult a lucrat computerul. Armand are un computer foarte bun… vă dați seama, pentru așa ceva trebuie să ai o placă grafică foarte bună. Practic, timpii aceștia de renderizare te țin pe loc foarte mult. Dar acum cinci ani dacă mă gândeam că o să am așa imagini pe ecran, ziceam că am înnebunit cu totul.

– În afară de mesajul pacifist al lui Lennon, mai era inserat în spectacol vreun mesaj subtil pe care noi, poate, nu l-am prins?

– În fiecare imagine este ceva. De exemplu, există imaginea aceea care pornește de la globul pământesc, unde continentele erau făcute din cranii, era un foc, iar toată lumea se ferea cu umbrelele de cenușa care cădea, iar apoi, după încă niște fractali, reveneau la lumea asta din care dispăruse focul, unde oamenii făceau baie în apă, deci totul era curat. Imaginea aceea militează cu totul pentru o lume curată și pentru o lume frumoasă. Filmul va fi completat, pentru că noi nu știam exact unde vom ajunge… dar vom mai adăuga și imagini din interiorul submarinului. Acolo va fi o altă lume, o poveste întreagă cu copilul Lennon în interiorul submarinului.

Interviu realizat de Iulian Leonard

A consemnat: Tomck@t