Naiba să o ia de istorie, naiba să îl ia de adevăr! Sau cum cenzura de dragul corectitudinii politice devine un soi de totalitarism inversat

    de Raluca Medeleanu | 10 iunie 2020, 4:08 PM | Opinii | Recomandările editorilor

    8

    Răniții din Atlanta. captură video „Pe aripile vântului”

    Unul dintre filmele care mi-a lăsat cea mai puternică amprentă asupra modului în care percep lumea, de când eram mică, este „Pe aripile vântului”. Lăsând deoparte clișeul poveștii de dragoste imposibilă, filmul (implicit cartea) mi-a deschis ochii asupra efectului schimbării asupra vieții unui individ. Cum unii puternici găsesc mereu modalități să treacă peste orice pentru a supraviețui, iar alții, ținând cu dinții de trecut, iar astfel, rămânând incapabili să se adapteze la schimbare, încet, încet, se sting. E o poveste despre lupta pentru viață și, bineînțeles, o lecție importantă de istorie.

    Astfel, nu mică mi-a fost supărarea când am aflat că, din cauza recentelor proteste sângeroase din America, provocate de moartea lui George Lloyd, HBO Max (un nou serviciu de streaming care, momentan, nu există la noi în țară) a decis să oprească definitiv difuzarea filmului „Pe aripile vântului”, pe considerentul că este rasist. Că este ce?!

    Repet încă o dată: filmul care ilustrează poate cel mai elocvent Războiul Civil din Statele Unite Ale Americii, război care a dus la ABOLIREA SCLAVIEI, e… rasist. Care e explicația oficială? Filmul ar fi o „versiune romantică a Sudului și o viziune foarte edulcorată a sclaviei, cu servitori ca fiind multumiți de statutul lor și tratați drept angajați obisnuiți” – sunt de părere exegeții americani. Iar eu sunt de părere că aceștia nu au văzut același film pe care l-am văzut eu. În primul rând, în film familia O’Hara e prezentată ca un soi de excepție de la regulă, tratându-și cu tandrețe sclavii, însă ulterior chiar și Scarlett ajunge să o pălmuiască pe micuța sclavă Prissy. Lăsând asta la o parte, subiectul central al peliculei nici măcar nu e sclavia, ci cum acei proprietari de plantație, afișați ca aroganți și rupți complet de realitate în lumea lor boemă în care totul e făcut de alții pentru ei, ajung să simtă perioada de după război ca un pumn zdravăn în gură, adaptându-se doar cei care reușesc să treacă peste prejudecăți. Scarlett, deși e femeie, devine capul familiei (într-o vreme în care femeia era doar bibelou ornamental și fabrică de copii), ba mai mult, deschide singură o afacere cu cherestea în care angajează nu negrii, ci prizonieri albi.

    Absurdul din spatele deciziei de a cenzura un film care reflectă o realitate istorică e subliniat și prin ignorarea completă a unei alte realități istorice: „Pe aripile vântului” e primul film din lume care a revoluționat Premiile Academiei, oferind pentru prima oară o statuetă Oscar unei femei de culoare! Hattie McDaniel a câștigat în 1939 „Cea mai bună actriță în rol secundar”, pentru rolul „Mammy”, într-o perioadă în care segregarea era încă în apogeu.

    Problema principală este că astfel de nedreptăți nu sunt cazuri izolate. Trăim vremuri în care libertatea artistică atârnă de un fir de ață, iar foarfeca poartă numele „corectitudine politică”. Un exemplu notoriu e boicotarea filmului „Joker”, care arată o realitate dură (pericolele ignorării unei categorii de oameni vulnerabile), pe ideea că instigă la violență. Alt exemplu, provenit din sfera desenelor animate de această dată, e decizia Warner Brothers de a cenzura definitiv desenele cu Speedy Gonzales (șoricelul cu puternic accent hispanic, pălărie sombrero și viteză supersonică) pe motivul că „e o jignire adusă comunității hispanice”, chiar dacă cei din comunitatea hispanică au afirmat că îl îndrăgesc pe Speedy, considerându-l chiar nostim.

    Baiul cel mai mare cu acest Political Correctness e că e un mare praf în ochi. În timp ce în lume se întâmplă lucruri cu adevărat grave, nimeni nu pare să caute soluții reale pentru a le remedia, ci născocesc câte o „soluție” din aceasta care, de fapt, nu îi costă nimic, pentru a putea ieși în public și, lovindu-se cu pumnul în piept, să afirme plini de mândrie: Uitați, nouă ne pasă!

    Filozoful Slavoj Zizek numește aceste acțiuni ca „inter-pasive”, spunând că „political correctness-ul se potrivește formulei «hai să tot schimbăm ceva mereu, astfel încât, la nivel global, lucrurile rămân la fel» (…). E un soi de autodisciplină care de fapt nu te ajută să învingi rasismul, misoginismul ș.a.m.d.”

    Când un părinte ori profesor eșuează în rolul pe care îl are și se trezește cu un „copil problemă”, nimeni nu recunoaște că ar fi de vină, ci mereu „jocurile video” sau „filmele violente” primesc vina. La o scară mai largă, când un Guvern eșuează să aibă grijă de cetățenii săi, în loc să își îndrepte atenția la adevărata problemă, oamenii tind să caute lucrurile care necesită minimul de efort: cenzurează un film, închid un site etc.

    Unde ajungem însă când, încetul cu încetul, începi să abuzezi de metoda asta aparent nevinovată, aparent binevoitoare? Ce mai facem cu libertatea de exprimare? Cu dreptul la creativitate? Cu dreptul la individualitate? Nu e această corectitudine politică tot un soi de regim totalitar, în oglindă? Când încerci excesiv să îți protejezi oamenii de ei înșiși, ajungi în final să îi înstrăinezi complet de ei înșiși. Îi transformi în păsări în colivie, care văd cerul deformat, doar grație pixelilor ce formează imaginea desktopului unui laptop dintr-un birou.

     

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. „… în loc să își îndrepte atenția la adevărata problemă, oamenii tind să caute lucrurile care necesită minimul de efort: cenzurează un film, închid un site etc.” … da cam asta în mare este „Soluția” agreată nu doar în chestiunea segregării în societatea de azi. De ex. ni se vâră în față, prin reclame, tot felul de pastile si unguente, care nu te vindecă ci îți ameliorează un simptom de durere de ex.. Dar tu rămâi cu problema ce cauzează durerea. Cam așa se întămplă în majoritatea situațiilor când guverne și alți INCOMPETENȚI ale administrațiilor locale, ies să dea soluții la problemele cu care ne confruntăm. MIMEAZĂ că iau măsuri să rezolve probleme, dar de fapt ei indică soluții ce înlătură simptomele și nu rezolvă cauzele. Ca o cauză să fie rezolvată, necesită resurse pe timp mai lung, metode ce trebuie minuțios analizate de cei cu experință practică și o viziune pe termen lung (un tratament) care să rezolve definitiv o anomalie. Ori este mult prea complicat pentru creierele politicienilor, care pe lângă faptul că au o pregătire teoretică submediocră, ei vor mereu să petecească și să „spoiască gardul”, iar cauzele rămân latente, că doar „fiecare minune ține trei zile” și opinia publică uită, obosesc să se mențină pe redute. Cinic dar asta este în esență.

      +3 voturi
      +1
      -1
    2. Am observat două tendințe, diametral opuse, în comportamentul conducătorilor lumii actuale: pe de o parte exacerbarea rolului maselor (este cazul votului universal ca unic criteriu de alegere a celor investiți în funcții politice, fără niciun alt filtru moral-profesional); pe de altă parte impunerea instituțională a unor criterii de comportament social care contravin flagrant libertăților individuale și drepturilor civice, de cele mai multe ori fără a cere părerea cetățenilor și fără a studia impactul social al măsurilor impuse (dau ca exemplu cazul copiilor luați din familie pe motiv de rele tratamente aplicate de părinți, dar mai sunt și alte multe aspecte, unele foarte bine surprinse de Raluca în materialul de față). Totul sub masca unor măsuri necesare, folositoare societății. Este o formă perfidă de manipulare și de subjugare a maselor. Prezint un banc prin care sper să ilustrez oarecum fenomenul: Bulă și alți patru colegi întârzie la școală. Când intră în clasă, pe la jumătatea orei, învățătoarea îi ceartă: -De ce-ați întârziat, leneșilor? -Doamna, am făcut o faptă bună. -Ce faptă? -Am ajutat o bătrânică să treacă strada. -Frumos din partea voastră, dar toți cinci ați ajutat-o? -Da, a fost destul de greu, că bătrâna nu voia să treacă strada.

      +3 voturi
      +1
      -1
    3. Este supracorecția pe care o practică americanii în marea majoritate a cazurilor. Ascultam un podcast zilele trecute și au amintiti că lucrăriile scrise de Mark Twain au fost interzise în unele școli. Fiindcă ar promova un limbaj rasist. Binențeles că este o aberație, aceste lucrări reflectă vremurile în care a trăit autorul și este normal să nu fie cosmetizate. Poate ar fi mai util ca cei care se simt lezați să cunoască istoria și să o înțeleagă. Sunt curios ce va urma. Vom refuza toate realizăriile din trecut? Pe motiv că cei care le-au gândit nu bifează toate căsuțele? Grecii antici trăiau într-o societate total diferită de cea actuală. Ce era normal atunci, este anormal acum. Renunțăm la tot ce ei au făcut?

      +1 voturi
      +1
      -1

    Scrie un comentariu

    6 + 5 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.