Conform tuturor definițiilor, clasificărilor, încadrărilor, precizărilor sau scrierilor administrative, juridice, politice, constituționale ori propagandistice din lumea considerată civilizată, cu apă caldă permanent curgătoare la robinete, Poliția este un serviciu public. Așa cum sunt și Pompierii, Armata, Jandarmeria, SMURD sau cum ar fi minunat să fie Educația, furnizarea utilităților (electricitate, apă, inclusiv pomenita apă caldă), Poșta, serviciile sociale și așa mai departe. Servicii publice, adică acele activități absolut necesare oricărei comunități, în ansamblul ei, respectiv fiecărui membru al comunității în parte.

Problema serviciilor publice este veche și nici azi lămurită deplin. Cel puțin teoretic, pentru că, așa cum știm și simțim, în practică ele există, chiar dacă nu în toate cazurile și funcționează. Cum aici nu este cel mai potrivit loc pentru o incursiune în istoria și teoria serviciilor publice, rămâne să precizăm doar că, pornind de la doctrina franceză, serviciul public are o semnificație duală, fiind înțeles atât ca organizație (întreprindere, regie, instituție), cât și ca activitate prestată în scopul satisfacerii unui interes general.

Poliția, așadar, este un serviciu public în totalitatea sa, fiind o instituție cu atribuții în asigurarea unui interes general (apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale membrilor colectivității), atribuții exercitate, în concret, prin angajați a căror activitate, desfășurată în interesul colectivității, este un serviciu public, pentru că, nu-i așa?, deservește colectivitatea în ansamblul ei, dar și pe fiecare membru al colectivității, în parte.

Evident, un serviciu atât de important nu putea fi prestat gratuit, așa că beneficiarii, adică membrii colectivității plătesc serviciul. Mai mult, în țările cu mari pierderi de apă caldă pe rețea și cu multe întreruperi în furnizare, acordă privilegii boierești persoanelor plătite să presteze serviciul polițienesc, între care, pensionarea juvenilă pare, de departe, un privilegiu mai boieresc decât un titlu de cavaler al coroanei.

Și nu doar pare, chiar este, în special în cazul celor care au prestat serviciul public de stat în birou, eventual la un ghișeu. Sigur că stresul și apăsarea imensei răspunderi a celor din birouri acoperă din plin pensionarea post-adolescentină, pentru a căror tămăduire, firesc, se impune o angajare în alte instituții de stat, cumulul pensie specială – salariu fiind cel mai bun remediu. Mă rog, nu mai insist, că și-așa mă încearcă o sâcâitoare indigestie post pascală și poate îmi amintesc de tineri pensionari angajați la firmele private pe care le-au protejat în timpul exercității stresantului serviciu public.

Cum spuneam, ca serviciu public, Poliția își desfășoară activitatea în interesul cetățeanului, iar o parte din acestă activitate înseamnă informare. Sau ar trebui să fie așa. Cei care cred că informarea cetățenilor privind activitatea polițiștilor este un moft, sunt rugați să-și imagineze că plătesc oameni pentru paza casei și a bunurilor, ca pe vremea domnitorului Mihai Suțu, care nu spun nimic despre ce și cum fac, dacă s-a furat ceva, dacă au prins vreun hoț. Nimic. Vin la program, stau, pleacă acasă, salariu, Atât.

Citiți și: Scurtă istorie a Poliției Române

De altfel, conducerea Poliției Române, conștientă de importanța comunicării cu cetățenii, a inființat un Centru de Informare și Relații publice, o structură funcțională care se ocupă, între altele, cu informarea cetățenilor, prin intermediul presei. „Activitatea de informare şi relaţii publice constă în stabilirea, menţinerea şi dezvoltarea unor relaţii de încredere între Poliţia Română şi comunitate, pentru promovarea scopurilor si obiectivelor instituţiei, creşterea gradului de informare şi a nivelului de înţelegere a problematicii asociate domeniului poliţienesc” – scrie pe pagina oficială a Poliției Române (citiți AICI), făcându-ne să înțelegem că în acest serviciu public activează și oameni care înțeleg cât de importantă este încrederea cetățeanului în instituțiile statului, între care și Poliția.

Pandemia ne-a arătat tuturor, cetățeni și instituții, ce înseamnă lipsa de încredere în „serviciile publice”.

Citiți si: Oamenii sunt sătui de restricțiile din pandemie

Greu de spus însă, cine a învățat ceva din acea experiență. Cert este că dincolo de frumusețea cuvintelor, de principii și angajamente („comunicarea informaţiilor publice se va realiza oportun, corect, complet şi nediscriminatoriu”, scrie tot pe pagina Poliției Române), realitatea arată cu totul altfel. Cel puțin în Arad, unde Poliția dă semne tot mai evidente că este un serviciu public tot mai îndepărtat de cetățenii Aradului.

IPJ Arad nu pare că a învățat ceva din experiența pandemiei sau, poate, nu este interesat să câștige încrederea arădenilor. Probabil consideră că este suficient dacă se bucură de încrederea unor politicieni care-i susțin în funcții pe șefi așa că „dezvoltarea unor relații de încredere” rămâne o idee golită de conținut și poate fi ștearsă de pe pagina Poliției Române.

Acum nu aducem în discuție activitatea propriu-zisă a polițiștilor, ci modul ciudat de transmitere a informațiilor către cetățeni. Da, ciudat, foarte ciudat chiar, ca o faptă penală, mai rar întâlnită în Arad, să fie adusă la cunoștința arădenilor după aproape două săptămâni. Dar și asta, abia după ce a apărut în presă descrierea faptei, inclusiv cu imagini filmate în timpul comiterii faptei.

Citiți și: Reacția Poliției Arad la materialul „Film de groază în Arad. După o ceartă în trafic, o șoferiță ia pe capotă o femeie, o aruncă pe jos”

Inadmisibil!

O întârziere de o zi, două ar fi fost de înțeles. Hai să zicem că aveau nevoie de acest timp pentru a înțelege cum de s-a putut întâmpla așa ceva. Dincolo de acest termen însă, se deschid două posibile cauze, dar niciuna de natură să sporească încrederea cetățenilor în Poliție. Dimpotrivă.

Bunăoară, ar putea fi o încercare de a fenta raportările privind infracționalitatea din Arad. Altfel spus, de a ascunde fapta, de a o scoate din raportări, sigur, alături de altele, pentru a da frumos la șefi. Doar nu verifică IGPR toate dosarele penale, așa că unul, două, șaizeci și nouă, pot fi… contravenționalizate, dacă „situația operativă” permite. Este o ipoteză care se susține doar dacă este coroborată cu calitatea de VIP a uneia dintre părțile implicate, mai exact, a părții care a comis fapta.

Că dacă o persoană importantă calcă pe bec, poate ieși din raportări, pentru că, la o adică, becul ăla poate fi si contravențional, nu neapărat penal, nu-i așa? Iar dacă-i contravențional, poate fi înlocuit, eventual, cu o compensație de plată la „furnizorul de electricitate”, după împăcarea părților.

Or, așa ceva nu se poate face fără știrea și acceptul șefilor. Mai precis, a șefului cel mare, pentru că este greu de acceptat ideea că într-o instituție ca Inspectoratul de Poliție Județean Arad se transmit sau se omite transmiterea unor informații fără știrea și acceptul inspectorului șef. Dacă este, însă, așa, atunci, fără nicio reținere îi sugerăm să demisioneze.

Totuși, nu cred așa ceva. Nu cred că inspectorul șef al IPJ Arad nu a acceptat sau dispus ca informația să nu fie transmisă așa cum se spune pe pagina Poliției Române: „oportun, corect, complet şi nediscriminatoriu”. Nu cred că purtătorul de cuvânt al IPJ Arad ar avea puterea (ca să nu zic îndrăzneala) să ascundă o astfel de informație, fără acordul inspectorului șef.

Așadar, de ce nu a vrut inspectorul șef să comunice arădenilor fapta penală comisă în 4 aprilie, pe Bulevardul Gheorghe Magheru? Indiferent de motivație, ne întrebăm dacă, în aceste condiții, IPJ Arad mai este un serviciu public sau este doar o instituție de servicii? Pentru că nu-i prima dată când IPJ ne comunică ceva despre care tocmai am publicat. Așa, ca să nu se spună că nu a fost comunicat evenimentul.