Legea e ca o barieră coborâtă! Căţeii trec pe sub ea! Dulăii… o sar!…. Clipe de viață (XVI)

    de Special Arad | 19 aprilie 2015, 10:14 AM | Contributors

    0

    Nu-mi aduc aminte acum nici unde, nici când şi nici cine mi-a îmbogăţit tolba cu înţelepciuni zicându-mi următoarele: „Dom’profesor! Legea e ca o barieră coborâtă! Căţeii trec pe sub ea! Dulăii… o sar! Doar boii stau şi aşteaptă, că bieţii nu pot trece nici pe sub, nici peste!. Chiar  nu-mi aduc aminte nici acum aşa cum de altfel nu mi-am adus aminte nici alaltăieri seară, când aşezat la volanul propriei maşini stam la rând aşteptând să se ridice din poziţia culcat o barieră încăpăţânată, încoţopenită parcă de o veşnicie cu vârful între cracii metalici ai stâlpului de susţinere din lateral-dreapta trecerii la nivel cu o anume cale ferată. Probabil vă veţi zice: „Ce mare scofală să aştepţi ridicarea unei banale bariere?” Chiar aşa! Ce mare scofală? Când, însă, ajungi al patrulea din rând la bariera lăsată şi vezi în faţa ei maşina salvării cu girofarele învârtind nebuneşte lumina albastră spre atenţionare şi luare aminte, parcă un fior, fie el şi aproape insesizabil, îţi alunecă speriat pe şira spinării. Ceea ce de fapt mi s-a întâmplat şi mie. Ce a urmat fiorului… în rândurile următoare.

    Aşadar avem bariera lăsată şi autovehiculele în ordinea sosirii: maşina Salvării cu semnalul optic specific în plină desfăşurare; un autoturism; un Tir; propria-mi maşină; etţetera. Odată aşezaţi la rând, şoferii au oprit motoarele. Din acel moment.  pentru unii timpul s-a dilatat la maxim, pentru alţii s-a comprimat la minim, iar pentru ceilalţi tot el, timpul, şi-a văzut nestingherit de rostul lui spărgând seminţe la pas domol, de-a lungul unui drum de ţară nesfârşit.

    Puncte de vedere:

    1. Pentru început, imaginar, m-am aşezat în locul şoferului din autoturism. Deşi la câţiva metri în faţa mea, poziţia joasă nu-mi permitea înţelegerea celor ce se petrec în interiorul maşini Salvării. Câteva umbre mişcătoare îmi dădeau totuşi de înţeles că agitaţia e mare iar strigătele insistente ale unei femei, urmate de îndemnuri de genul: „Împinge tareee! Hai că poţi!”, m-au convins că o femeie e pe cale să nască. Drept urmare am ieşit năvalnic din maşină şi am strigat din toţi plămânii spre acarul din geamul turnului de control al barierii: „Ridică bariera omule că naşte femeia în Salvaaare!”. Impasibil, acarul nu a schiţat niciun gest. În schimb, din spatele unui boschet maidanez, foşti arbuşti întreţinuţi cu măiestrie pe vremuri, o voce răguşită a punctat: „Las’ săl nască domle, căl facem cheferist!;

    2. Am urcat apoi, tot imaginar, în locul şoferului de Tir. Eh, de la înălţimea asta, mi-am zis, altfel se văd lucrurile. Ceea ce se şi întâmpla, numai că prin geamurile maşinii Salvării mi-a fost dat să văd cu totul altceva. O asistentă şi un doctor îl surescitau pe un bărbat, vizibil incomodaţi de prezenţa dar mai ales de strigătele de disperare ale unei femei: „Nu-l lăsaţi să moarăăă! Nu mă lăsa singură bărbateee”. Milos din fire, la un moment dat nu am mai suportat cele ce se întâmplau sub ochii mei aşa că am claxonat insistent după care, prin geamul deschis al uşii şoferului, am strigat cu toate puterile spre acar, din geamul turnului de control al barierei:  „Şefuleee! Moare omu-n salvare! Dăle drumu să plece la spital!. La fel de impasibil, acarul nu a schiţat nici un gest. În schimb, din spatele boschetului, o voce răguşită a puctat:  „Las’ domle că nu moare, pen că nu mor caii când vor câinii, domle!;

    3. După… am urcat, la fel de imaginar, în maşina salvării, în locul doctorului. Eram eu, asistenta şi un porc, aşa cam de 100 kg. Aproape depăşiţi de situaţie, asta pentru că porcul se dezlegase fără de veste din frânghia cu care îl priponisem de targa din dotare şi spărsese una dintre cele trei damigene de 10 litri, cu vin, l-am îndemnat pe şoferul Salvării să-l roage pe acar să ridice bariera că, între noi fie vorba, întârzâiam la chef, ceea ce a şi făcut: „Te rog frumos domle ridică bariera, că de nu …, …, …!” Ieşit din comun de impasibil, acarul nu a schiţat nici cel mai mic gest. În schimb, din spatele aceluiaşi boschet, aceeaşi voce răguşită a revenit iarăşi: „Nu-l îndemna domle la ilegalităţi! Ce, nu ştii că undei lege nui tocmeală? Nare voie să ridice bariera până nu trece trenul!  Şi ce ameninţi? Cine crezi că astăzi  vă mai poartă frica? Pe vremuri vă mai respecta lumea că aveaţi cruci pe maşini, astăzi umblaţi cu şerpi ca să nenspăimântaţi. Da’ so credeţi voi că neom mai speria!.

    Cât să fi trecut până când bariera a fost ridicată, nu ştiu cu precizie. Să fi fost trei, poate patru sau chiar cinci minute? Chiar nu am cronometrat. Oricum, înmulţite cu 60 dau o sumedenie de clipe în care se poate stinge o viaţă. În realitate, dialogurile de mai sus nu au avut loc deşi întâmplarea este în parte adevărată, aşa cum o demonstrează poza alăturată. Da! Cunoaştem legea! Ştim că ea nu trebuie încălcată însă tot atât de bine ştim că există şi excepţii de la reguli când viaţa trebuie să fie mai presus de oricare dintre ele.

    În cele din urmă chiar mă întreb: „Legea e ca o barieră coborâtă? Căţeii, trec pe sub ea, dulăii, o sar şi doar boii stau şi aşteaptă, că bieţii nu pot trece nici pe sub, nici peste?.

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    5 + 1 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.