Prins în febra cronicilor filmelor nominalizate pentru Oscar, săptămâna trecută am fost mai puțin sensibil la evenimentele locale. Mă rog, nu cred să fi scăpat ceva foarte important – este mereu subiectiv ce este foarte important – însă aveam așa un sentiment de vină, în fond scriu într-o publicație arădeană, ce treabă am eu cu ce se întâmplă luni noaptea la ora trei prin Los Angeles? Unde, pe deasupra, atunci e duminica seara.

Cert este că Oscarurile s-au acordat, așa cum era de prevăzut și așa cum am și prevăzut. Mai politic, mai corect, mai cum trebuie, fără să se concentreze prea mult pe valoarea artistică.

Nicio problemă, am putea zice, revenind la Arad, remarcând efervescența demnă de o gală Oscar cu care ai noștri, unul și unul, s-au folosit de 8 Martie pentru o baie de imagine și oareșce publicitate lejeră. Toți au făcut-o, n-are rost să ne oprim aici doar la Bibi, într-un fel sau altul, mai șmecherește așa, cheful cu „fetele” fiind ascuns în spatele unei activități, vezi Doamne, de partid sau ceva de genul.

Asta este, femeile sunt foarte sensibile la cuvinte frumoase și la gesturi chiar dacă după gest se ascunde interesul. Ajunge să te uiți la avalanșa de like-uri de la postările înaintemergătorilor noștri cu această ocazie. La inimioare și și alte cele cu care Damele contabilizează gestul unor politicieni bărbați, gest, de altfel, care nu îi obligă la nimic. Dimpotrivă, le șoptește damelor: așa-i că mă votezi, iubire? Și îl convingi și pe dobitocul tău, așa-i, frumoaso!?

Având toate acestea în față, nu îmi mai rămâne decât să mă ocup de ideea doctorului în filosofie Lazăr Faur cu privire la necesitatea ca și Aradul să aibă un SPA.

Domnul Faur a intrat în politică se știe pe unde, direct din televiziunea de casă a Domnului Falcă, așa încât orice gest, orice manifestare a Domniei Sale vine de acolo și se îndreaptă în direcția celor care nu vor să îl recunoască pe Falcă drept șef. Adică Bibi, înainte de toți, chiar dacă omul nostru din Târnova are așa un joc de picioare în politică de crezi că e vreun fotbalist de la UTA după câteva pahare.

Nu-i de mirare că, nefiind doctor deocamdată, l-a taxat urgent pe doctorul în filosofie supus doctorului în jurnalism. Da, nu vă mirați, omul nostru din Bruxelles, scris câteodată Bruscles, altă dată Brucsels, este doctor în jurnalism, nu degeaba l-a promovat pe Faur de la TV la Primărie.

Așadar, Bibi a spus, nu, mai precis a spus nu așa, dar cel mai precis a spus lui Faur: nu mai vorbi prostii. Ce SPA pe ștrand când nu mai avem nici ștrand, ce ape termale când arădenii se duc la Bătania, Macău sau Giula dacă vor ceva bălăceli de sfârșit de săptămână? Hai, fii serios, Dom’le, nu mai umbla cu fofârlica, știm cu toții că spui ce ți se spune să spui, nu ce gândești. Mă rog, nici eu nu vorbesc doar așa de la mine, am și eu consilierii mei care știu mai bine.

Și, ce să facem, de data aceasta Bibi are dreptate. Aradul a ajuns încet-încet, cu largul concurs al celor în numele cărora vorbesc cei doi, un oraș de rang doi-trei după ce a fost unul de prim rang de la început și până nu demult. Industria s-a dus, pe locul uzinelor seculare se construiesc supermarketuri și Mall-uri și în loc să ne uităm după turiști, noi ne uităm după cai verzi pe pereți.

Pentru cei ca noi, cei care nu doar repetă banalitățile agramate auzite de la cei care i-au pus acolo unde sunt, este evident că există pentru oraș două alternative de viitor: investiții industriale și nu doar în firme de asamblare care azi sunt aici, mâine acolo unde e mai ieftin, respectiv, având în vedere potențialul imens și apropierea de graniță: turismul.

Deocamdată nimic din toate astea: în afara Domnului Blidar și al vagoanelor sale nu avem nimic care să ne amintească de faptul că Aradul de la sfârșitul secolului XIX și până mai ieri a fost o citadelă industrială, iar cu turismul, ce să mai zicem. În afară de ungurii care mai vin de 6 Octombrie, iar mai nou după cumpărături, că e mai ieftin și niște italieni care s-au obișnuit la Astoria prin anii șaptezeci, pauză. Eventuali șvabii, pe care i-am vândut prin optzeci-nouăzeci, mai trec pe la rudele rămase.

Și asta după ce am avut peste treizeci de ani să realizăm că Aradul poate fi transformat relativ ușor într-o citadelă turistică de intrare în România. La câțiva kilometri de o podgorie istorică, cu autostradă spre occident de peste zece ani, cu Mureșul formând acel vestit omega deasupra orașului, cu o cetate, mai precis fort, păstrat aproape în întregime, ceea ce lipsește este priceperea și preocuparea. Ceea ce avem din belșug tot cu „p” începe: parvenire și prostie.

Dacă începeam pe bune transformarea orașului – văzând condițiile schimbate – acum 25 de ani, de când actualii doctori și aspiranți îl parazitează (iată, un alt „p”), la ora actuală aveam un ștrand efervescent, inclusiv cu SPA, eventual lângă o cetate transformată într-un nou centru cultural-turistic, cu garaje supra- și subterane, cu hoteluri nu de vânzare, ci de cumpărare, fără să mai vorbim de civilizația urbană în expansiune.

Deci, ba…