În fiecare an, la 15 ianuarie, îl sărbătorim pe Eminescu, marele poet al neamului. Cum? Învăluit în fumul de tămâie, ieșit din cădelnițele unor sacerdoți de ocazie, chipul astral al poetului își pierde înfățișarea reală. Eminescu a devenit astfel o zeitate intangibilă. Fără să-și dea seama, cădelnițându-l, acești sacerdoți reușesc contrariul, în loc să-l apropie, l-au îndepărtat de noi. Cine știe azi, despre Eminescu, altceva și mai mult decât din supralicitata poezie „Scrisoarea III”? Cine a pătruns în gândurile sale despre neamul românesc? Dacă vrem să-l cunoaștem pe Eminescu dincolo de perdeaua fumului de tămâie trebuie să avem în vedere, în primul rând, formația sa spirituală germană, influența filosofiei germane (în special, Schopenhauer) și cea a romantismului german. Spre deosebire de romantismul francez, orientat spre viitor, cel german avea privirea îndreptată spre trecut. Romantismul francez este dinamic (sub flamura lui s-au format aproape toți marii noștri luptători „pașoptiști”), cel german este contemplativ. Acestui romantism i-a aparținut Eminescu prin însăși firea lui. O spune el însuși:

„Nu mă-ncântați nici cu clasici,
nici cu stil curat și antic —
Toate-mi sunt de o potrivă,
Eu rămân ce-am fost: romantic.”

Propensiunea sa romantică l-a făcut pe Eminescu să vadă trecutul nostru medieval în culorile cele mai strălucitoare, acel trecut cu voievozi viteji și evlavioși, cu boieri buni, milostivi, iubitori de glia strămoșească și care trăiau într-o dulce armonie cu țăranii lor. În marea lui iubire, Eminescu a atribuit neamului său numai însușiri pozitive. Însușirile noastre rele veneau din afară. Ele ne-au fost inculcate de străinii așezați printre noi, însă acestea dispăreau odată cu cei care ni le-au implementat. „După ce au plecat fanarioții, urmele acestor damblagii au dispărut ca și cum ar fi fost șterse cu buretele”, spune el într-un articol.

Idealizarea Evului Mediu românesc, a „bunei gospodării bătrânești”, l-a făcut pe Eminescu să condamne eforturile pașoptiștilor liberali de modernizare a țării. A scris cu patimă despre ceea ce considera „vina cea mare a generației trecute (adică pașoptiste, nota mea) care, orbită de o civilizație străină, a crezut că introducând formele exterioare ale ei, au introdus și cuprinsul”.

Iată că schimbarea în sens european a determinat atunci — ca și acum! — luări de poziții opuse. Eminescu nu a fost împotriva progresului, dar aștepta ca acesta să se realizeze de la sine, printr-o „evoluție organică”, așa cum se întâmplă lucrurile în natură. „Non vatur saltus in natura” (În natură nu e posibil saltul), susținea el, parafrazând dictonul unui mare naturalist suedez. Aplicând legile naturii, în domeniul științelor istorice, Eminescu pierdea din vedere un fapt elementar: între Evul Mediu și epoca modernă, s-a petrecut o revoluție, adică un salt, iar nu o trecere evolutivă de la o structură inferioară, la alta superioară. În perspectiva istorică, „sfatul boierilor” (sau „divanul domnesc”) nu se putea transforma în parlament modern și nici voievodul nu devenea monarh constituțional (sau președinte de republică), precum nici dugheana cămătarului din târgurile Moldovei și Valahiei nu se metamorfoza în Banca Națională Română. Dar, chiar dacă „proiectul” său politic, în ansamblu, a fost infirmat de istorie, multe din ideile sale se dovedesc dureros de actuale, ele fiind niște adevăruri permanente: „Temeiul unui stat e munca”. „Bogăția unei țări nu este în aer sau pământ, ci în brațe, iar unde lipsesc brațele și calitatea producției e proastă, nu poate fi nici vorbă măcar de o țară bogată”. Eminescu dorea „statornicie în toate ramurile administrației și justiției, neatârnarea funcționarului onest și inteligent de capriciile ministrului”.

Și o concluzie, ca un „memento” de avertizare: „Un stat unde funcțiunile publice se exploatează de o gloată de oameni care nu produc nimic, ci numai consumă resursele bugetare, se condamnă singur a fi neputincios și sterp”. Da, cât de actual!

Fragment din cartea „De la Eminescu la zilele noastre” (Editura Concordia, 2012)

Ilustrație: „Luceafărul” – Ioan Cott (linogravură)