Retras în ultimii săi ani de viață, Horia Medeleanu ne-a făcut onoarea să mai publice câte un articol în Special Arad.

Desigur, am avut avantajul nepoatei, Raluca, cea care ne-a înlesnit apropierea de cel care nu prea vedea rostul noilor forme de jurnalism, pentru Domnia Sa foșnetul și mirosul hârtiei reprezentând cultura și presa.

Cu toate acestea, ne-a trimis mai multe articole de-a lungul ultimilor ani, nu întâmplător toate abordând chestiuni vitale în stilul său clar, direct și provocator.

Iată ultimul său articol de presă, apărut chiar în Special Arad.

Noi suntem convinși că nici data, nici tema, nici titlul nu sunt fără semnificație…

1 Decembrie 1918 are dimensiunile unui miracol. Ne aflam într-un punct zero, adică la voia întâmplării…

1 decembrie 2018

1 Decembrie 1918 are dimensiunile unui miracol. Un asemenea eveniment se putea întâmpla și, în egală măsură, nu se putea întâmpla. Spre fericirea noastră, s-a întâmplat. Să nu uităm, Mica Românie – „Vechiul Regat” – a fost învinsă în Primul Război Mondial. A semnat tratatul de pace separat de la București, cu Puterile Centrale, în 7 mai 1918, tratat care a consemnat, de fapt, o capitulare.

Germania a obținut controlul industriei, comerțului și finanțelor țării. În consecință, tratatul secret, încheiat de Ionel Brătianu, cu puterile Antantei, în 1916, a devenit cadul (adică nul). Foștii aliați nu mai aveau nicio obligație contractuală față de noi. Ne aflam într-un punct zero, adică la voia întâmplării.

Frații de dincolo de Carpați susțin că ei ne-au dezrobit. Să le fim recunoscători, căci marea lor jertfă de sânge este sfântă, dar ea putea fi zadarnică, în cazul în care cursul ulterior al evenimentelor ar fi fost nefavorabil. Istoriografia maghiară (și, din păcate, credința maghiarilor din păturile de jos) susține că România Mare este o creație artificială a tratatelor de pace de la Paris, impuse de Marile Puteri învingătoare. O creație artificială, deoarece în luarea decizilor nu s-a ținut seama de „dreptul istoric”. Bazându-se pe „dreptul istoric”, maghiarii sunt înclinați mereu să atace prezentul, prin trecut. În această viziune, lunga stăpânire a Transilvaniei constituie un temei veșnic de drept asupra ei.

Dar dezbaterile Conferinței de Pace de la Paris s-au desfășurat pe baza altui principiu de drept, în spiritul unor vremuri noi, un principiu ce decurgea direct din teoria liberală a drepturilor naturale: nicio naționalitate nu poate fi supusă unei autorități politice fără propriul ei consimțământ. În această concepție, locul „dreptului istoric” l-a ocupat „dreptul naționalităților la autodeterminare”. Nu lunga stăpânire, nici măcar „vechimea și continuitatea” conferă drepturi asupra unui teritoriu, ci Voința Manifestată Liber a celor care-l locuiesc. Pe această bază juridică s-a înfăptuit Unirea tuturor românilor într-un „stat național”.

Conferința de la Paris a consfințit această măreață realizare deoarece ea era în spiritul vremii.

Zic dur: acest „spirit al vremii” este valabil și azi și întotdeauna. În consecință, spiritul și conștiința acelei generații care a făcut Marea Unire este absolut obligatoriu să ne pătrundă și astăzi și să fim demni de ea.