Nicolae Ceaușescu a scris un capitol discutabil în istoria contemporană a României. Mulți l-au urât, dar trebuie să recunoaștem că mulți l-au iubit. O iubire care a atins zeificarea: Ceaușescu „Mare Patriot”, „Mare Român”. Cum a reușit să obțină această „aură” care îl înconjoară? Ne place, nu ne place, românii sunt un popor sentimental. În multe din manifestările lor, românii sunt conduși de inimă, de aceea sunt ușor manipulabili.

Nu știu dacă „naționalismul” (am pus cuvântul intenționat în ghilimele) afișat ostentativ de Ceaușescu îi aparține sau i-a fost insuflat de cineva din jurul lui, sau… de mai departe.

S-a născut, însă, un hibrid: „național-comunismul”. O construcție ilogică și imposibilă. În logică se numește „contradicție în termeni”, cum ai spune „lemnul acesta este de fier”. În realitate, naționalismul și comunismul se exclud reciproc. Dar, să precizez, Ceaușescu nu a practicat NAȚIONALISMUL, ci a susținut un „discurs naționalist”, ceea ce este cu totul altceva!

Ca multe altele, discursul naționalist a fost inventat de Iosif Visarionovici Stalin. După invadarea trupelor germano-române, Stalin a dispărut de la Kremlin. Nu s-a știut unde s-a aflat și ce a făcut în acel timp. Unul singur a știut, Lazar Kaganovici, cumnatul lui, dar acesta nu a scos o vorbă niciodată. Dar, în data de 4 iulie 1941, Stalin a reapărut la Kremlin și a ținut la radio un discurs adresat popoarelor sovietice. Discursul a fost imprimat și pe plăci de patefon, un exemplar am avut și eu. În discurs, Stalin a evocat trecutul glorios al poporului rus, a amintit pe toți marii țari care au știut să mobilizeze și să conducă „masele” în războaiele cu dușmanii care doreau să nimicească Rusia. Și a încheiat (parcă îi aud și acum vocea răgușită de tabac și vodcă): „Dorgoi tavarișci, hiara fașistă a cotropit pământul sfânt al patriei noastre socialiste, o vom urmări până în bârlogul său și o vom zdrobi” (ceea ce a și făcut!).

Discursul ceaușist a fost aproape un decalc după cel al lui Stalin: de la Decebal „cel care nu s-a închinat” (desigur, romanilor), la Mircea cel Bătrân (cel care l-a înfruntat cu demnitate pe arogantul Baiazid), la Ștefan cel Mare (care s-a considerat o „Poartă între Răsăritul și Apusul Europei” – ceea ce s-a visat Ceaușescu însuși!) și culminând,  desigur, cu Mihai Viteazul (cel care a adunat pe toți românii sub sceptrul său – ceea ce a intenționat și Ceaușescu: toți românii „strâns uniți în jurul partidului, în frunte cu Secretarul General…”).

Megaloman (ca și Mareșalul Antonescu), Ceaușescu s-a autosituat în vârful acestei „serii” de personalități istorice ale neamului românesc. Nu a declarat că unul ca el se naște o dată la 500 de ani?!

Discursul naționalist al lui Ceaușescu a fost transpus în versuri ditirambice de un Adrian Păunescu și în lătratul zgomotos al lui Vadim Tudor, apoi în „Cântarea României” și, mai ales, Cenaclul Flacăra, mult îndrăgit de tineri. Da, naționalismul ceaușist a avut efectul dorit: propagarea cultului personalității a celui mai iubit fiu al poporului. Că Ceaușescu, pasămite, s-a opus Moscovei și a dobândit o independență, este o poveste frumoasă care ne-a umplut sufletul de mândrie. O mare naivitate și nu știm cât ne-a folosit nouă și cât a servit independența noastră rușilor. Să nu credem că rușii au pierdut controlul asupra noastră. Da, Ceaușescu a făcut „escapade”(scuzați-mi cuvântul) pe întreg mapamondul, dar nu s-a atins de comunismul de tip rusesc din țara noastră. Și atunci, de ce să intervină rușii? Ceaușescu nu poate fi comparat cu Tito – comunistul, iar România lui a fost statică, raportându-ne la Ungaria, Cehoslovacia sau Polonia (unde trupele sovietice au intrat).

Ca șef de stat, Ceaușescu a fost un dictator de tip stalinist, a deținut de fapt o putere absolută. Mă grăbesc să precizez: dictator stalinist, dar… fără crime! Aud pe mulți (chiar și în unele articole): „a fost un criminal!”. În sensul propriu al cuvântului, Ceaușescu nu a fost un criminal, după câte știm, el nu a ucis. În schimb, Gheorghe Gheorghiu Dej a fost un criminal în deplinul înțeles. Nu știm și poate nu vom afla niciodată câți au fost uciși, sau au murit în peste 100 de pușcării, lagăre și la Canal. La moartea sa, Gheorghiu Dej a lăsat moștenire urmașului său o țară curățată de „dușmanii de clasă” și un popor îngenunchiat. În consecință, Ceaușescu nu a mai avut pe cine să împuște. A murit demn, ca un comunist, intonând „Internaționala”.