duminicã, 23 iunie, 2024

Special Arad Logo

    Horia Medeleanu: 23 August în „gura lumii”

    de Horia Medeleanu | 23 august 2015, 9:00 AM | Opinii | Recomandările editorilor

    11

    Nu cunosc un eveniment din istoria noastră, pe care „gura lumii” să-l fi tălmăcit și răstălmăcit mai fantezist și pătimaș, ca 23 August 1944. Oricât de diverse ar fi (și sunt!), aceste „vorbe în vânt” au două scopuri, defăimarea Regelui Mihai și slăvirea Mareșalului Antonescu: „Regele i-a adus pe ruși în țară și a deschis drumul comunismului în România”, „De ce l-a decorat Stalin?”, „Regele nu l-a lăsat pe Mareșalul Antonescu să meargă până la capăt, de ce?”, „Regele este un trădător!”…

    Dar, dacă procedăm „sine ira et studio” (fără ură și părtinire), cum ne recomandă Tacit, marele istoric latin, trebuie să acceptăm că cel care i-a adus pe ruși în țară a fost Mareșalul Antonescu! El a mers până la Stalingrad și când s-a întors a fost „întovărășit” de ruși, nu-i așa?

    În primul moment, Stalin a acordat cinci ordine „Pobeda” („Victoria”). Cei care le-au primit au fost: Generalul Eisenhower, Mareșarul Montgomery, Mareșalul Jukov, Regele Mihai al României și Mareșalul Tito. Acest ordin se acorda pentru merite excepționale, numai în timp de război. Concluzia: de aceea i-a decorat Stalin pe Regele nostru și pe ceilalți (ulterior, Stalin a acordat ordinul „Pobeda” și altor militari care s-au remarcat în luptă). Astăzi, fapta de mare curaj a Regelui Mihai este unanim recunoscută: scurtarea războiului cu șase luni!

    Să revin. Regele nu l-a lăsat pe Mareșalul Antonescu să meargă până la capăt. Unde era acest capăt? La Berlin? Sau la Curtici?…

    Toți generalii români lucizi erau convinși că Germania pierduse războiul. Unul singur, Generalul Platon Chernoagă, pretindea să continuăm lupta pentru a-l determina pe Stalin să accepte negocieri cu un rezultat mai favorabil pentru noi. Nu pot decât să-l consider naiv pe General. Adică, noi, de pe poziția de învinși am fi pus condiții lui Stalin?! Cu un dictator nu se negociază! De ce? Fiindcă EL nu negociază cu nimeni!

    Și o întrebare inconfortabilă: Mai era, cât de cât, posibilă o rezistență? Pe data de 20 august, rușii au inițiat o mare ofensivă pe frontul din Moldova de sud. Iată raportul de forțe, în acel moment:

    – 90 de divizii rusești, față de 47 româno-germane.
    – 922 mii de ostași și ofițeri ruși față de 643 mii de ostași români și germani
    – 1404 tancuri la ruși, 404 la români și germani
    – 1759 avioane la ruși, 810 la români și germani.
    – 16079 tunuri și aruncătoare la ruși, 7718 la români și germani.

    Concluzie: Continuarea războiului ar fi fost un dezastru și un măcel.

    S-a susținut, cu mândrie, că Mareșalul era obligat de onoarea lui de militar să continue războiul alături de germani. Dar „în politică nu decide onoarea, ci interesul”, spunea Churchill. Mareșalul nu era un cavaler din Evul Mediu, care se bate în duel, pentru a-și apăra onoarea personală. Nu onoarea lui era în joc, ci INTERESUL NAȚIONAL, pe care trebuia să-l servească dincolo de orice alt considerent. Și aș aminti aici: „nu există niciun fel de onoare într-o moarte inutilă”. Continuarea războiului alături de germani, și pentru Hitler, ar fi fost „o moarte inutilă”. Este ceea ce Regele Mihai a vrut să evite în ziua de 23 August 1944. I-a cerut Mareșalului să facă el Armistițiul cu rușii. De ce? Pentru că el ar fi încheiat un armistițiu militar, pe când Guvernul ar fi încheiat un armistițiu politic, cu alte implicații. Răspunsul Mareșalului se cunoaște: „Nu pot fără dezlegare de la Hitler!”. Dezlegare de la Hitler? O probă de mare naivitate. De ce era necesară o dezlegare? Cu câteva zile înainte, într-o convorbire cu Generalul Hans Friessner, Mareșalul recunoaște: „Este singurul caz în istorie că un popor intră ca aliat într-un război, fără să aibă un tratat de alianță militar și politic”. Și atunci, ce nevoie era de „dezlegare” de la Hitler? Ceea ce a urmat, se știe. „În gura lumii”, vinovat de toate este Regele Mihai, că el „dom’le”, el…!

    Regele Mihai a fost invitat de onoare la o dezbatere științifică (transmisă la TV și reprodusă în Revista 22), ținută în Sala Teatrului din Bistrița Năsăud, la 23 august 1997 (căci bucureștenii n-au avut nevoie de prezența lui). În cadrul dezbaterii, istoricul Șerban Papacostea i-a pus o întrebare Regelui Mihai: „Majestatea Voastră, credeți că exista alternativă la actul de la 23 august?”. Regele: „Singura alternativă – dacă se poate numi așa – ar fi fost să nu facem nimic, să lăsăm să treacă tăvălugul rus peste noi. Și ce se alegea de țara noastră? Așa că nu exista nici o alternativă!”.

    Notă:

    1. Generalul Platon Chernoagă, refugiat în Germania lui Hitler, a organizat două regimente de Legonari (denumite ridicol „Armata Națională Română”!), care au luptat împotriva sovieticilor în ultimele trei luni de război.
    2. Nu pretind cititorilor să-și însușească aceste „opinii”, îi îndemn doar să judece „sine ira et studio”.

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. Imi pare bine sa va regasec si aici, Domnule Medeleanu. Exact si clar ca intotdeauna.
      23 August ar putea ramane macar intre zilele amintite daca nu sarbatorite ale istoriei natiei. Iesirea din alianta cu Germania a fost un act al elitei politice de atunci – un act indraznet si inteligent -,ceea ce a urmat a tinut mai mult de conjunctura creata de intrecerea dintre marile puteri.
      Se poate spune ca atunci elita politica a facut ce a depins de ea in interesul tarii.
      Nu stiu daca putem afirma acelasi lucru despre cei de astazi.

      +2 voturi
      +1
      -1
    2. Sa presupunem ca Antonescu facuse totul gresit.
      Sa presupunem ca tratativele lui, cele mai avansate si cele mai favorabile, nu au existat.
      Sa presupunem ca Antonescu nu voia armistitiul pe 23 august.
      Sa admitem ca arestarea lui Antonescu si a multor ministri si alti sefi de servicii nu echivaleaza cu o lovitura de stat.

      Ramân niste întrebari incomode.
      1. De ce nu s-a facut armistitiul asa cum se cerea la carte? Adica sa se întâlneasca doi reprezentanti oficiali, sa se discute sau sa se prefaca macar, apoi sa se semneze o întelegere…
      2. De ce a fugit regele din Bucuresti într-o directie înconjurata din 3 parti de trupele Axei, cele de care se temeau atât de mult, si nu a alergat cu bratele deschise, asa cum si-a îndemnat supusii, sa s epuna sub protectia rusilor?
      3. De ce a permis armatei române sa treaca celalalt hotar, Tisa, daca trot a fost atât de pornit contra trecerii Nistrului?

      PS: Am citit câte ceva din Chirnoaga. Trupele sovietice trecusera Varsovia si în fata lor se deschidea, ca si pâna cum, o larga câmpie, scurta, direct spre Berlin.
      Stalin a vrut însa sa ocupe tot ce misca în zona, sa transforme Marea Neagra într-un lac rusesc, si sa cucereasca Istanbulul (un mai vechi vis rusesc). Trecerea Turciei, pâna atunci orientata pro-axa, de partea aliatilor a prevenit acest lucru.
      Si în plus, exista o competitie între maresalii si generalii rusi. Vulpoiul Jukov avea calea cea mai scurta. Malinovski,avea în fata munti. Exista posibilitatea obtinerii acelor conditii minime. Ca ar fi fost încalcate, asta ar fi fost partea a doua.

      0 voturi
      +1
      -1
      • Stimate domnule Marian, am să încerc să răpspund eu în locul conului Medeleanu. Nu la primele două întrebări, fiindcă sunt atât de retorice încât conţin şi răspunsul şi invers. La a treia întrebare răspunsul este simplu: Armata Română a trecut Tisa ca aliat al armatelor eliberatoare; Nistrul a fost trecut de Armata Română alături de armatele cuceritoare. Diferenţa cred că este evidentă din termeni.
        Însă aş dori să vă adresez şi eu o întrebare: ştiaţi că în luna mai 1944 (nota bene!)în Uniunea Sovietică se tipărise o bancnotă cu valoarea de 100 lei pe care scria „Republica Sovietică Socialistă România”?

        0 voturi
        +1
        -1
        • Polonia a observat excelent diferenta dintre „eliberare” si „cuceritoare”. Presupun ca a fost o ironie, pentru ca ar fi trist ca cineva chiar sa creada acest lucru.

          Raspunsul la întrebarea dvs este „nu, nu stiam”. Stiam ca se pregatisera „bani de ocupatie” care erau tipariti de rusi ca la xerox dar rascumparati de RO cu valuta (o alta smecherie „aliata”, pentru ca tot la fel au facut si americanii în Germania). Presupun ca aveti totusi dovezi.

          Povestea cu dezlegarea de la Hitler este întâlnita numai din surse pro-monarhice. Ceea ce restul lumii sustine a fost numai încercarea (nu numai cavalereasca) de a se desparti de Germania într-un mod amiabil – înstiintarea lui Hitler. În cazul în care DE accepta conditiile, ramânea pace, si nu mai mureau 170.000 soldati în vest (tratativele lui Antonescu aveau aceasta clauza – Transilvania era exceptia). Daca nu se rezolva pasnic, se întâmpla EXACT ceea ce s-a întâmplat în seara lui 23 si apoi în 24.
          Apoi, faptul ca RO a declarat unilateral armistitiul nu ar fi însemnat nimic – americanii au reactionat politic abia din 25 august. Si au facut-o doar pentru ca RO a declarat razboi din 24 Germaniei, fiind obligati de situatie sa discute statutul ei – inamic, cobeligerant, aliat etc. Sa ne imaginam ca nemtii s-ar fi retras din tara în liniste. Credeti dumneavoastra (cei care cred ca regele a salvat RO) ca rusii s-ar fi oprit si n-ar fi intrat în RO – pur si simlu, fara un act diplomatic sau militar, razboiul continua, doar ca într-un mod ciudat – ca în Irak – unii avansau, atii nu trageau si se predau.

          PS: cele 2 întrebari nu sunt retorice, caci pot avea si o alta explicatie … dar pentru ca v-ati gândit din prima la una dintre ele, înseamnca totusi ceva.

          PS2 – singura mea problema cu 23 august este ca nu a fost facut cum trebuie. Cu Antonescu, sau fara el. Macar Anto a avut un cabinet de tehnocrati. Mihai a avut unul de lingai, iar rezultatul se vede. S-a irosit o sansa din nepricepere si graba. Un fel de omen al românilor – când sa se termine cu bine un lucru, vine altul si-l naruie, ca sa-l faca el mai bine, dar o ia de la zero.

          0 voturi
          +1
          -1
          • Mă bag că tema e interesantă iar comentariul Dumneavostră merită un tratament pe măsură. Mai rar un comentariu atât de dens și la obiect.
            Autorul, Domnul Medeleanu, abordează doar un aspect al afacerii. Aici este cât se poate de clar, punctul este al Regelui. Ce a fost înainte sau după e altă poveste.
            Doar câteva observații la observațiile foarte pertinente ale Dumneavoastră: este nerecomandat să judecăm un acțiunile actorilor unui eveniment istoric cu știința noastră de acum despre acel eveniment și mai ales cu experiența consecințelor. Actorii n-aveau această ”înțelepciune” a noastră obținută prin perspectiva pe care ne-o oferă timpul trecut.
            Sovietizarea Europei de Est a fost în intenția lui Stalin dar nu a fost un fapt consumat decât după zece-cinșpe ani buni – vezi criza Berlinului, evenimentele poloneze, rezistența românească din munți, chiar și 56-le din Budapesta – în urma răcirii relațiilor dintre fosții aliați.
            Elita tradițională din țările cotropite de sovietici a crezut până în ultima clipă în occidentali – nu doar cei din România așteptau americanii – dar jocurile de putere le-au năruit așteptările.
            Occidentul nu a apărat nici Cehia, nici Polonia, cu toate că aceste țări n-au fost agresoare de partea Germaniei. Soarta lor a fost mai cruntă iar pentru ei, gestul occidentului a fost resimțit pe bună dreptate ca o adevărată trădare.
            Horthy în Ungaria a încercat metoda românească dar nu i-a ieșit. A fost îndepărtat de germani, țara ocupată de trupele lui Hitler iar la guvern a fost instalată gruparea extremistă a lui Szálasi.
            Ungaria nu a fost aliată până la capăt datorită onoarei, ci pentru că nu au reușit un 23 August pe care-l pregătea și îl dorea.
            Istoricul știe: adevărul istoric nu stă în memorii, ci în analiză și interpretare.
            Asta cu privire la recursul la diferitele memorii și mărtrurisiri ale diferiților actori ai unui eveniment. Memoriile sunt de obicei subiective și interesate.

            0 voturi
            +1
            -1
            • Un singur lucru as dori sa completez la ce ati adaugat dvs.
              Razboiul rece.
              Ambele tabere au înteles acest lucru, atât cabinetul Antonescu, cât si „opozitia” condusa, deoficial, de Maniu.
              Problema ambelor a fost ca si-au imaginat ca aliatii se vor destrama înca din timpul razboiului.
              O problema suplimentara a lui Maniu a fost stupizenia sa fenomenala, remarcata pâna si de diplomatii englezi, în aceea ca, în special Anglia, a carui agent undercover era, va oferi un tratment „privilegiat” României, împiedicând Rusia sa o ocupe – exact, acea Rusie care a împiedicat De sa debarce în UK si salvând-o de la disparitie (subiectul e un pic mai amplu). El, si numai el, asa cum mai multi martori au scris, a împiedicat „opozitia” din a obtine un armistitiu mai bun – de vreme ce guvernul Antonescu a sondat toate alternativele (Madrid, Berna, Lisabona, Cairo, Ankara) si s-a oprit la Stockholm, „opozitia” s-a limitat numai la Cairo ca baza principala (s-a renuntat rapid la Berna si Stockholm). Motivele, în afara de cel principal ca Maniu credea ca avea un pact cu Churchill (nu stiu cu ce-l deosebea de Anotnescu, despre care se spunea ca ar avea un pact cu Hitler), erau doua – la Berna/Madrid americanii au transmis guvernului (si prin „furculita” a ajuns si la opozitie) ca tratativele de armistitiu sunt terminate (sugerând sa se discute direct cu URSS, si ca problema Transilvaniei se va discuta dupa razboi). Al doilea era ca asa-zisele contacte de la Stockholm nu erau contacte ci tot interceptarea mesajelor guvernului, prin metoda furculitei, numai ca sa se afle ce conditii primea Antonescu.
              Maniu a stiut deci, la fel ca si regele, desi acesta sustine contrariul, ca Transilvania nu va fi oferita de US ci doar de rusi (si tot ei ne-au si dat-o – un lucru putin cunoscut este ca Unirea Transilvaniei si a Basarabiei nu au fost recunoscute de SUA, care s-au opus acestui lucru si la Congresul de pace de la Paris), si ca rusii doreau ca sa încheie armistitiul cu Antonescu, nu cu ei.

              Exista apoi o telegrama care ar fi venit de la Stockholm. Nu am reusit sa pun mâna pe ea – dar un mic functionar de la Cifru, tânrul Djuvara, zice ca ea nu continea aprobarea rusilor pentru cererile lui Antonescu (ele fusesera aprobate în principiu) ci ca URSS ar fi dispusa sa încheie armistitiul si cu opozitia, în acest scop un general trebuia sa treaca liniile sa semneze armistitiul. Încercarea lui Dkuvara de a-l salva pe rege nu-l ajuta cu nimic. Eu, personal, nu cred ca oferta URSS adresata opozitiei putea fi transmisa guvernului în exercitiu – e ca si cum i-ar fi transmis cineva un acord lui Trotki pe adresa lui Stalin. În al doilea rând, Mihai n-a facut ceea ce scria în telegrama, n-a trimis pe nimeni „dincolo”, la prieteni sa semneze ceva. Delegatia lui a stat 2 saptamâni la Moscova cu caciula-n mâini: E liber boierul?.

              Nemtii într-o situatie si mai disperata decât noi, mai întâi au semnat (de doua ori) apoi au lasat armele. Asa s-a facut si în primul razboi mondial, asa s-a facut de când lumea, si asa scrie si în „manualul de condus tara pentru to(n)ti”.

              0 voturi
              +1
              -1
    3. Mă bucur că s-a năpustit această avalanşă de idei şi comentarii interesante.
      Doar atât, de completat. Da, bancnota cu valoarea de 100 de lei există la Arhivele Naţionale, am scris despre existenţa ei în anul 1991, în România Liberă, chiar cu o fotocopie în reproducere. La Arhivele Naţionale există însă mult mai multe documente interesante, despre care nu s-a spus nimic. Încă.

      0 voturi
      +1
      -1

    Scrie un comentariu

    7 + 9 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.