Mi se întâmplă rar ca într-un sfârșit de săptămână să fac o plimbare pe-ndelete pe jos în centrul Aradului.

Nu e vorba neapărat de vârstă, ci de starea jalnică al acestui centru, cu Corsoul pustiu – mișcarea s-a mutat pe partea cealaltă, acolo unde tineri de nici 15 ani își sorb fresh-ul sau cine mai știe ce altceva sub corturile-terasă de pe trotuarul din fața fostei cofetării a Tineretului, transformat în baruri și puburi care servesc același lucru, dar la prețuri diferite -. cu dalele galbene, puse pe vremea lui Dorel Popa, din ce în ce mai murdare și ciobite, inundate de rămășițele civilizației și culturii arădene.

Am trecut și pe Mețianu, acolo unde singurul lucru care ne amintește de faptul că suntem totuși într-un oraș european este imaginea de pe perete cu Miss Marion Davies, recondiționată acum câțiva ani și datorită campaniei duse de Special Arad și Arad Culture. Am încercat să nu adast cu privirea prea mult pe frontoanele palatelor de pe Eminescu și împrejurimi, lovite parcă de un incendiu de după cutremur, m-am îndreptat, odihnindu-mi privirea pe câteva clădiri mai puțin părăginite, direct spre noua stradă pietonală de sfârșit de săptămână, luminată seara cu peste o mie de becuri care atârnă deasupra pe niște fire albe produse probabil de cei doi păianjeni gigantici ai incompetenței și corupției administrației arădene.

Strada era plină de oameni care stăteau la mesele așezate dintr-un capăt în celălalt, iar undeva prin mijloc, în dreptul Astoriei (Continental, desigur, mai nou) patru-cinci perechi al unei școli de dans se unduiau voluptos, dar oarecum stângaci pe ritmurile argentiniene care se auzeau din două boxe cât dulapurile de haine ale bunicii. Spectacolul avea un oarecare farmec, chiar dacă unul dintre dansatori era în pantaloni scurți, reducând astfel efortul partenerei de a-i transmite efluviile erotice pe care orice tangou autentic le produce. După o vreme dansatorii s-au retras, cei așezați la mese devenind, după aprinderea becurilor, niște pești uriași într-un acvariu stradal, imitând căscatul ritmic al acestora înghițind din când în când câte ceva din paharele aflate în fața lor.

Siguranța tranzitorie a străzii, liniștea peștilor umani în lacul de lumină, era asigurată de un echipaj al Poliției Locale care și-a parcat mașina lângă balizele de plastic roșu care închideau strada, subliniind caracterul temporal al bunăstării și fericirii. Acest caracter trecător al dragostei și al întâmplării era subliniat și de o informație care circula în mentalul meu în timp ce părăseam strada zărindu-l pe fostul primar și actualul europarlamentar grăbindu-se în sens invers. Era mai mult o amintire decât o informație, mi-am adus aminte de Domnul Silviu Rațiu, fost primar pentru o scurtă perioada în anii 90,  actualmente văzându-și de meseria sa de avocat, condimentată cu câte un comentariu de politică locală într-un online local mai mult decât discret.

Domnul Rațiu, într-unul din comentariile mai recente se arăta decepționat de actualul primar, Domnul Bibarț, cel care asigură trecerea la alegerile din primăvara următoare. Fostul primar din anii 90 recunoaște că avea anumite așteptări de la cel care și-a început deja campania electorala contra firii – e vorba de firea liberală – mai ales că acesta și-a ales ca slogan electoral două dimensiuni ale comportamentului uman care lipseau cu desăvârșire celui plecat la Bruxelles și cu care m-am întâlnit absolut întâmplător la intrarea în strada 1 Decembrie luminată feeric în week-enduri.

Este vorba, da, ați ghicit, de amabilitate și bunăvoință.

Domnul Rațiu recunoaște că exact asta aștepta și el după deceniile de mojicie și șmecherii, plus nițică acțiune în această direcție, însă deocamdată, constată Domnul Rațiu, vorbele nu au acoperire în faptele Domnului Bibarț.

Mergând mai departe pe firul ideii Domnului Rațiu, mi-am adus aminte că Domnul Bibarț își promovează imaginea pe FB cu un citat din Henry Ford.

Citatul este minunat prin banalitatea sa, vorbește despre importanța de a fi și acționa împreună, însă, sunt sigur, Domnul Bibarț habar n-are – sau dacă are, atunci este mai grav decât credeam – că Domnul Ford este vestit nu doar pentru mașinile sale pe care le fabrica pe bandă rulantă în premiera mondială, ci și pentru că a fost un antisemit notoriu, cartea sa din 1920, Evreul Internațional, o colecție dintr-un ziar tot de-al său, premergând chiar și Mein Kampful lui Hitler. Ford este chiar menționat pozitiv de două ori în Mein Kampf, singura personalitate cunoscută de altfel căruia Dolfy i-a făcut acest hatâr. Asta ca să nu mai vorbim de Himmler.

Așa că, ce să facem, trebuie să-i dăm dreptate Domnului Rațiu, Domnul Bibarț ar avea nevoie de niște sfătuitori mult mai citiți decât jurnaliștii care îi țin isonul, nu de alta, dar altfel riscăm să ne facem de râs nu doar pe plan național, ci și internațional.

Dar săptămâna a avut și semne bune, menționez asta în încheiere ca să ne mai revenim nițel.

Este vorba de victoria la scor de neprezentare a UTA-ei în primul meci din noul campionat al diviziei secunde, meci întâmplat, ca de obicei, pe stadionul Motorul, nu pe nocturna de pe 1 Decembrie. Spectatori au fost exact câte becuri pe strada menționată și nu stăteau pe scaune de ratan sintetic, ci pe acelea casante de plastic roșu despre care am mai vorbit pe aici.

Merită să citiți și Dumneavoastră articolul colegului Lucian Dănilă, din care puteți afla în cele din urmă că, asemenea politicii, nici măcar în fotbal nu se mănâncă tot ce zboară…

Foto: Iulia Notaros, Francisc Kovacs