Gabriella Gujdár, psiholog arădean, unul dintre profesioniștii care și-a lărgit aria studiilor prin intermediul online-ului, în perioada pandemiei, dar și un specialist care a auzit de la pacienți cât de tare a durut izolarea.

A.B.: Ne găsești mai singuri sau mai siguri pe noi după pandemie?

Gabriella Gujdár: Categoric mai singuri. Ceea ce constat eu este o însingurare destul de marcantă în oameni, în relații. Și, dimpotrivă, în loc de siguranță, mai multă nesiguranță. Am ajuns să fim siguri în nesiguranță, siguri de cât de nesigur e totul. Practic, s-a cutremurat tot sistemul, toată structura noastră, în care ne-am ghidat pașii până acum. Mă refer la nivel personal. Fiecare avea un stil de viață, avea predictibilitate cât de cât, depinde desigur de fiecare, dar știam cam cum se întâmplă lucrurile în viețile noastre. Și, atunci când ți se trage covorul de sub picioare, parcă ajungi cu capul în jos și începe totul să se învârtă în jurul tău, să se rotească. Nu mai ai puncte de sprijin. Tot ce a fost valabil ieri, azi nu mai este valabil. Și omul nu este pregătit să facă trecerea aceasta atât de repede. Pentru că, strict din punct de vedere psihologic, vorbim de nişte obiceiuri, căi neuronale, care ne ghidează în viaţă. Noi circulăm pe acelaşi traseu, mare parte a timpului avem aceleaşi trasee. Cum ne-am obişnuit să trăim, aşa ştim să facem cel mai bine lucrurile. Dacă intervine o schimbare bruscă, ne pierdem siguranţa. Mai ales dacă nu avem instrumente la îndemână care să ne ajute să ne revenim mai repede, să facem faţă provocărilor, cum a fost cazul atunci: să rămâi închis în casă cu lunile, să nu ai acces în exterior, practic să stai într-o închisoare, chiar dacă nu în aceleaşi condiţii dure, dar tot închisoare, e o schimbare majoră.

„E confortabil, dar în același timp te însingurează”

A.B.: Ziceai că ni s-a tras covorul de siguranţă de sub noi. Acum, revenind cât de cât la covorul acela de siguranţă, am revenit la siguranţele din trecut?

Gabriella Gujdár: Nu aş crede, pentru că a durat foarte mult. În acei doi ani de pandemie ne-am format, din nou, alte obiceiuri. Neuroştiinţa a dovedit că obiceiurile se formează într-o perioadă de 21 până la 66 de zile, până când obişnuinţa se sedimentează, sau creşte, prinde rădăcini, după care devine un ritm, un ritual, un mod de viaţă. Noi, practic, suntem acum între două lumi, lumea care a fost, în care am trăit, şi această nouă lume, în care am adus şi din vechea lume ceva, pentru că funcţionează lucrurile de atunci, am revenit la ele, dar lucrurile noi și obiceiuri noi ne-au deschis alte perspective. Tot ce s-a întâmplat a venit și cu un anumit confort: faptul că poți lucra de acasă, că poți lucra în mediul online. Dar toate acestea sunt cu două tăișuri, vin cu avantaje și dezavantaje. E confortabil, dar în același timp te însingurează.

„Eram într-un roller coaster, pandemia ne-a dat jos din el”

A.B.: Legat de însingurare, crezi că ne-am învățat bine lecția singurătății în pandemie? Ce anume am învățat din izolare și singurătate? Care sunt lecțiile de comportament pe care crezi că le-am dobândit în pandemie?

Gabriella Gujdár: Îmi vine să zic că poate am reușit să apreciem mai mult relațiile de calitate. Îmi vine să zic, în engleză, „meaningful relationship”, adică relații care nu mai sunt superficiale. Și ceea ce am constatat eu, dar cred că nu numai eu, ci mulți alții, este că multe relații de cuplu au fost zguduite în pandemie pentru că tot ceea ce nu funcționa a ieșit la suprafață. Dacă ești nonstop împreună cu un om, cu care lucrurile oricum nu funcţionează, dar tu nu vezi pentru că nu îţi petreci suficient timp cu acesta, nu vezi tot ce nu merge, în pandemie acele lucruri nu aveai cum să le eviţi. Nu puteai să fugi, nu aveai unde să fugi nici de tine, nici de celălalt, nici de viaţa ta, şi au venit toate cu duiumul. Este foarte greu pentru sistemul nervos al unui om să ducă toate acestea dintr-o singură înghiţitură. În plus, oamenii au nevoie de spaţiu, atât mental, emoţional, cât și fizic. Ai nevoie şi de un pic de singurătate, ne liniştim sistemul nervos prin singurătate. Dar nu în doze extreme. Şi aici ar fi foarte mult de vorbit, pentru că unii sunt introverţi, alţii extroverţi, şi în funcţie de asta avem nevoie de mai multă singurătate, sau de mai puţină singurătate, de mai multă sau de mai puţină conexiune. Dar cred că cuvântul cheie ar fi conexiune, relaţii semnificative, care să aibă conţinut, mai puţin superficiale şi, de ce nu, încetinire. Nu cred că poţi să trăieşti tot timpul în acel mod alert, în care faci tot timpul ceva. A trebuit să învăţăm să şi fim doar. Eram într-un roller coaster, pandemia ne-a mai dat jos din el.

„Unii oameni au intrat prima dată în contact cu trăirile lor”

A.B.: Crezi că eram disperaţi în pandemie să împărtăşim cu cineva trăirile noastre? A mai rămas nevoia aceasta și după?

Gabriella Gujdár: Îmi aduc aminte de prima zi în care am putut ieşi oficial din casă şi m-am dus şi eu să mă plimb pe mal, nu am văzut atâţia oameni, grupuri şi grupuleţe, niciodată, care pur şi simplu vorbeau unii cu ceilalţi. Este felul nostru să împărtășim şi este foarte bine aşa.

A.B.: Dar simţi că am învăţat să ne destăinuim mai mult decât înainte?

Gabriella Gujdár: Nu neapărat. Cred că ţine şi de personalitatea omului. Unii poate că da, unii poate că au luat nişte decizii şi au spus ok, îmi restructurez viaţa, am învăţat asta şi asta, vreau să vorbesc mai mult, vreau să împărtăşesc mai mult. Depinde foarte mult de experienţele fiecăruia de dinainte de pandemie, dezvoltarea lor personală, dacă au fost dispuşi să se caute, să se observe un pic, în perioada asta, să intre în contact cu relaţiile, emoţiile, trăirile lor. Unii oameni au intrat prima dată în contact cu trăirile lor și cred că a fost terifiant să-și dea seama de asta, să se întrebe: eu ce fac dacă nu lucrez 12 ore pe zi sau 16, care e rostul meu în viață, cine sunt eu de fapt? Aici a fost un cutremur existențial din foarte multe puncte de vedere, pentru foarte mulți oameni care nu s-au definit până atunci, care nu s-au căutat pe sine.

„Mintea nu poate trăi într-o nesiguranță permanentă”

A.B.: Dar putem generaliza că am devenit mai introspecți?

Gabriella Gujdár: Cred că există o tendință să fim mai atenți la noi și tendința aceasta crește. Nu-mi place să vorbesc așa, generalități, dar observ că tinerii sunt mult mai atenți la ei, mai interesați de starea lor de bine. Curioși, unii, stăpânesc foarte bine terminologia psihologică, diagnostice. Eu am observat acest progres.

A.B.: Ne-a speriat pandemia mai tare decât războiul? Ce crezi că ne-a speriat cel mai tare în pandemie, ce crezi că ne-a dezechilibrat cel mai mult?

Gabriella Gujdár: Ideea că nu se va termina niciodată și că viața noastră nu va fi niciodată la fel, pentru că nu se vedea finalul și, când intri într-un hău de acest gen, mintea ta nu știe să gestioneze, nu poate trăi într-o nesiguranță permanentă. Și, practic, trebuie să-ți crești din interiorul tău anumite puncte de sprijin, să-ți găsești rostul. Mi-a venit acum o comparație cu Auschwitz, sper să nu o consideri deplasată, dar acolo ai fost practic dus într-o altă locație, rupt din viața ta, aruncat în negură și nu știai când se termină. Aici nu am fost rupți din casele noastre, dar tot nu știam – pentru că la nivel mondial era o criză pe care societatea nu putea să o gestioneze – spre ce merge. Nu exista control.

„Cred că ne-a fost tare teamă să nu ne pierdem libertatea”

A.B.: Avem nevoie de control să putem trăi liniștiți?

Gabriella Gujdár: De predictibilitate. Dar și de o anumită doză de control. Dacă nu ești în controlul vieții tale, este destul de greu să te menții acolo.

A.B.: Dar în perioada pandemică, una dintre discuțiile aprinse în social media era legată tocmai de control, de faptul că am dat prea mult control statului asupra vieții noastre. Ai constatat la nivelul discuțiilor cu pacienții că aceștia simțeau că-și pierd libertatea lor personală?

Gabriella Gujdár: Am resimţit foarte puternic. Cred cumva, și aici iar ţine de dezvoltarea ta personală, de autocunoaşterea ta, că dacă trăieşti într-o societate, într-un sistem, e clar că într-o oarecare măsură te supui controlului acelui sistem, dar primul pas este ca tu, ca individ, să reușești să fii în controlul vieții tale și să fii capabil să iei anumite decizii. Acum vorbesc în nume personal, eu nu mă uit la televizor, nu mă uit la știri, foarte puțin îl folosesc, dar m-am surprins că, în primele două săptămâni de pandemie, urmăream non-stop știrile. Și, când mi-am dat seama cât de mult îmi fac eu mie rău, m-am oprit şi mi-am spus: bine, mă uit cinci minute, de trei ori pe zi, să ştiu ce se întâmplă, dar nu mai stau. Aici a intervenit controlul personal, mi-am dat seama că uitându-mă îmi fac foarte mult rău şi îmi pierd controlul asupra propriei mele vieţi. Asupra acelei bucăţi din viaţa mea care mi-a rămas mie, asupra căreia mai aveam control. Când nu poţi avea control pe o plajă întinsă, îţi limitezi controlul pe un segment mai mic. Dacă poţi să găteşti şi acolo ai control, asta faci şi acolo încerci să te dezvolţi.

Dar, ca răspuns final, cred că ne-a fost tare teamă să nu ne pierdem libertatea şi atunci, cumva, soluția e să păstrezi o doză de libertate și control personal pe un anumit segment al vieții.

Aveam nevoie de un gram de echilibru într-o masă de dezechilibre. Ca o cârjă, pe care te proptești dacă nu-ți mai rămâne altceva.

„Când te doare foarte tare, apelezi la psiholog”

A.B.: Unde mai e locul psihologiei după pandemie? A câștigat psihologia teren după pandemie în România?

Gabriella Gujdár: Categoric. Mai ales pe simptomatologie de anxietate și depresie. Foarte mulți oameni se confruntă cu așa ceva de atunci. Nu este, însă, o mișcare foarte evidentă, dar există o deschidere, iar, când te doare foarte tare și nu mai ai alte soluții, apelezi la psiholog. Îți convine, nu îți convine, încerci și asta. Oamenii ajung la noi, în majoritatea cazurilor, când îi doare atât de tare că acceptă și soluția acesta, chiar dacă poate nu cred atât de mult în ea.

A.B.: Și pandemia a durut atât de tare cât să ajungi la psiholog?

Gabriella Gujdár: A durut foarte tare. Nu reuşesc să-mi dau seama dacă s-a menținut neapărat trendul acesta și tendința de creștere a interesului pentru psihologie, dar aș spune că da, că merge cumva în ritmul dezvoltării la nivel social. Că ne dezvoltăm și pe planul acesta la nivel de societate, încet. Ceea ce mai trebuie menționat aici e că cei care ajung la psiholog nu sunt oameni nebuni, nu e neapărat o patologie. Da, sunt și oameni care au anumite patologii, dar sunt și cei care au ajuns într-un anumit impas în viața lor și nu mai văd soluția. Și atunci, când tu ajungi la un om din exterior, pregătit cum trebuie, și acesta vine și te oglindește, vine și îți arată alte perspective, te deblochezi. Încet, încet, poți avea altă viziune, poți să găsești mult mai ușor soluții sau să ajungi să fii capabil să iei decizii, fiindcă în foarte multe cazuri se pierde și capacitatea de a lua decizii. În pandemie nu mai știam ce e bine și ce e rău, ce avem voie, ce nu avem voie. Și asta poate crea probleme mari la nivel de individ.

„Și acum am rămas cu senzația că societatea e zgomotoasă”

A.B.: Cât te-a schimbat pe tine pandemia? Cine mai e Gabriella Gujdár după pandemie?

Gabriella Gujdár: Pe mine m-a dus mai mult înapoi, la nevoia de conexiune cu oamenii, pentru că înainte m-am retras foarte mult în studii, cărți și mi-am dat seama, în primele două săptămâni (pentru mine a fost un timp de trecere), că nu pot să văd cărți. Nu am putut citi un rând din nicio carte, îmi venea să le arunc pe geam și mi-am spus: vreau oameni în jurul meu. Îmi doream oameni. M-a deschis în sensul acesta pandemia: să-mi doresc să mă conectez din nou cu oamenii. În același timp, mi-a fost foarte greu să ies din casă și să reintru în societate pentru că mi se părea că e foarte mult zgomot. Și acum am rămas cu senzația că societatea e zgomotoasă. Și, ceea ce a mai rămas, pentru că nu toate zilele sunt la fel nici la noi, psihologii, e faptul că uneori îmi este mult mai greu să mă hotărăsc să ies din casă. Îmi ia mai mult timp. Îmi dau seama că e un proces dedesubt, se întâmplă ceva în mine, o frică, o altă stare. Pot să o controlez. Dar o simt că e acolo şi categoric are legătură cu pandemia.

A.B.: Din punctul de vedere al cetăţeanului, care ai simţit că au fost lucrurile implementate în pandemie cu succes şi de care te bucuri şi acum?

Gabriella Gujdár: Categoric dacă e să amintesc un câştig acela este partea cu online-ul şi faptul că noi ne-am dezvoltat abilităţi noi şi cumva am ajuns să ne rezolvăm lucrurile birocratice în mediul online. Ca psiholog, pot spune că s-au deschis nişte porţi: eu care nu mă vedeam niciodată lucrând online, forţat am ajuns să fac şi asta şi, într-adevăr, poţi ajunge la mult mai mulţi oameni, dacă nu ai un spaţiu suficient de mare. Unde nu încap 20 de persoane, tu poţi lucra cu ei foarte bine online şi să ai un mediu conţinător şi sigur şi prin online. Ca specialist, am avut acces la mult mai multe cursuri, workshop-uri internaţionale, care au fost transmutate în online şi la care altfel mi-ar fi fost foarte greu să ajung şi ar fi fost și costisitor. Aici este câştigul meu personal. În acelaşi timp, petrecând prea mult timp în online, apar alte dezavantaje, care le resimt şi eu: stat foarte mult pe scaun, în faţa ecranului, de pildă. Totul e cu dublu sens.

Citat: „Aveam nevoie de un gram de echilibru într-o masă de dezechilibre. Ca o cârjă, pe care te proptești dacă nu-ți mai rămâne altceva”.

*** Acest material a fost realizat cu ajutorul unei burse în cadrul proiectului „Educația media – instrument pentru creșterea abilităților de participare civică a adolescenților (faza 2) – Sprijinirea comunităților pentru a fi mai bine protejate de infodemie”, implementat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) în parteneriat cu UNICEF, cu susținerea USAID. Opiniile exprimate în acest articol aparțin autorilor și nu reflectă neapărat poziția UNICEF.