Articolul despre Domide a apărut în patru episoade, în „Arader Kurier”, suplimentul săptămânal pentru Arad al lui Neue Banater Zeitung, în 6, 13, 20 august și 3 septembrie 1986.

Eram într-o discuție „pe meserie” cu oficialii clubului UTA, în clădirea clubului roșu-alb, despre situația echipei de tineret, când ușa s-a deschis brusc și a intrat în cameră un bărbat cu barbă bogată, înalt și subțire.

La prima vedere, nu l-am recunoscut.

Nu imediat, dar la o privire mai atentă, mi-am dat seama cu cine aveam de-a face. În fața noastră stătea unul dintre cei mai faimoși fotbaliști pe care i-a produs vreodată acest club foarte popular: Flavius Domide.

În scurta plimbare până la apartamentul de bloc din centrul orașului, pe strada Ilarie Chendi nr. 7, situația actuală a celei mai de succes echipe provinciale românești din perioada postbelică a fost, firește, subiectul numărul unu de conversație, dar, bineînțeles, l-am întrebat în cele din urmă și despre prezentul în lumina vremurilor glorioase din trecut.

Răspunsul a venit ca din pistol: „Dacă UTA ar fi avut în rândurile sale trei jucători ca Domide, cu siguranță ar fi venit vremuri mai bune.”

Șmecheria, și nu vrem să fim înțeleși greșit din acest motiv, nu a fost niciodată o virtute a acestui temerar, lucru care a devenit evident și în conversația care a durat câteva ore pe care le-am petrecut la o ceașcă de cafea și o delicioasă plăcintă cu mere, pregătită cu măiestrie de soția sa, Laura, cea care lucrează acum contabil-șef la orfelinatul arădean, dar a fost jucătoare de baschet la Foresta Arad în liga a doua.

(Helmut Heimann la masa presei, două momente în timp)

Desigur, conversația noastră a avut loc în biroul fostului vrăjitor al balonului, la intrarea în care ne-a devenit imediat clar că proprietarul său a contribuit la scrierea unui capitol frumos și de succes din istoria fotbalului românesc. Am fost complet captivat de vasta colecție de fanioane care cuprinde peste o sută de articole. „Fanioane ale lui Real Madrid și AC Milan, dar, desigur, și fanioanele echipelor împotriva cărora am jucat în cariera mea activă de fotbalist”, îmi spune gazda pentru orientare. Printre acestea, se numără cluburi împotriva cărora visează să joace orice fotbalist: FC Santos, Tottenham Hotspur, Feyenoord Rotterdam, Standard Liège, Fluminense și Flamengo, ca să numim doar câteva.

Și pentru a începe conversația noastră, chiar cu cele mai bune intenții, nu puteam să nu vorbim despre părinții fotbalistului, fiu al unui tată grec și a unei mame maghiare. Flavius s-a născut pe 7 mai 1946, în cartierul Pârneava din Arad, lângă aeroportul local. A urmat și școala primară aici, acolo unde handbalul era sportul foarte popular. Pentru scurt timp a fost activ și ca jucător de polo la Rapid Arad, unde a jucat în echipă cu viitorul său coleg de club și actualul arbitru din Prima Ligă, Mircea Axente.

Dar de mic copil întreaga sa dragoste era pentru sportul cu mingea de fotbal, pe care o alerga ori de câte ori avea ocazia pe străzile acestei suburbii ale Aradului. Și care, poate nu întâmplător, a produs mulți fotbaliști pur-sânge. Ajunge doar să-i amintim dintre toți pe Damian, Faur, Gyenge și Koczka, acesta din urmă ajungând chiar la echipa națională. Așa că nu a fost o surpriză când tânărul Domide a decis să-și încerce norocul în fotbal.

Dar să-l lăsăm să ne povestească: „În 1957, am ajuns la UTA și chiar și atunci antrenor era deja Coco Dumitrescu. Am fost foarte dezamăgit când mi-a spus că sunt prea mic pentru echipa de juniori și să mă întorc anul următor, ceea ce am și făcut. Antrenorul de tineret de la UTA la acea vreme era Adalbert Szida. Probabil că i-am făcut o impresie foarte bună, pentru că, după doar trei zile, mi-a spus să mă prezint la antrenament cu două fotografii și o copie a certificatului de naștere. Începutul fusese făcut, iar între 1958 și 1963 am trecut prin toate etapele, de la echipa de copii, la echipa de juniori, pe urmă la echipa de tineret, unde am jucat între 1963 și 1965. După care am fost selectat pentru prima echipă și l-am reîntâlnit pe Coco. Primul conflict dintre noi nu a întârziat să apară, pentru că el îmi dădea mai mereu responsabilitatea de a căra tot felul de echipamente de antrenament. Într-o zi, însă, m-am săturat și i-am reproșat asta antrenorului, moment în care acesta m-a dat afară din echipă.

Asa am ajuns în campionatul raional, la Progresul Pecica, unde am atras imediat atenția celor de la CFR IRTA Arad, echipă care juca în Diviza B. Pentru o taxă de transfer de 3.000 de lei, pe care antrenorul CFR, Stefan Perneki, i-a plătit-o lui Coco Dumitrescu, m-am mutat la clubul ceferiștilor, pentru care am jucat unsprezece meciuri în prima jumătate a campionatului 1965/66. Am marcat douăsprezece goluri, așa că UTA nu a ezitat mult și m-a readus imediat în echipă în toamna anului 1965. În anii următori am fost chemat la echipa națională de juniori, cu care am jucat 20 de meciuri internaționale. Am avut în cele din urmă șansa să devin un jucător important la UTA la vârsta de 20 de ani, iar din a doua jumătate a sezonului 1966/67 am devenit titular al primei echipe.”

Privirea i se rătăcește cu nostalgie printre fotografiile echipei UTA înrămate și agățate pe pereți.

„Da, acelea au fost vremurile”, rostește în cele din urmă cel care, ca tânăr talent, a fost martor la ultimele succese ale clubului arădean, vremuri în care, sub antrenorii Coco Dumitrescu și Johann Reinhardt, la UTA se construia o echipă nouă, cu jucători ale căror nume aveau să fie pe buzele tuturor ani de zile: Birău, Leretter, Șchiopu, Pozsonyi, Brosovszky, Axente și Gornea. Astfel, a apărut un unsprezece în care Domide a devenit elementul central. Control perfect al mingii, driblinguri la nivelul capodoperelor tehnice, șuturile sale năprasnice și, mai presus de toate, pasele sale minunate din adâncul terenului, cu care a adăugat momente importante jocului arădean, sunt, de asemenea, de neuitat! Încă de neuitat și astăzi, strâns legate de ultimele mari succese ale roș-albilor, care au început în sezonul 1968/69, când UTA a redevenit campioană națională după o pauză de 15 ani.

Domide își amintește cu deosebită plăcere de această perioadă și își lasă gândurile să rătăcească în trecut: „În sezonul 1968/69, Aradul era reprezentat în prima noastră divizie de două cluburi, așa că deja în a treia zi de meci, am avut un derby local cu Vagonul.”

La pauză, eram conduși cu 1-3, dar în repriza a doua am reușit să întoarcem rolurile și să obținem o victorie cu 5-3. Deși Rapid București a devenit campioana de toamnă, a doua jumătate a sezonului a început promițător pentru noi; echipa a crescut de la meci la meci și, la final, a câștigat titlul de campioană națională.

Traducere și adaptare:
Lajos Notaros

Citește și:

Povestea mecanică a umanității, spusă fără cuvinte în filmul „Trenuri”, în deschiderea One World Romania