Legenda spune că unul dintre primele filme din istoria cinematografiei, „L’Arrivée d’un train en gare de La Ciotat” (Sosirea unui tren în gara La Ciotat), realizat de frații Lumière în 1895, a terifiat publicul adunat în cinematograf la vremea respectivă, crezând că locomotiva care se îndrepta înspre camera de filmat va rupe ecranul și îi va călca pe cei din sală. Nu există dovezi care să ateste această anecdotă, dar nici nu este întocmai incredibilă, dat fiind faptul că cinematograful a fost pe atunci o noutate cu adevărat magică, urmând să remodeleze industria divertismentului și, prin extensie, întreaga lume.

Și știți ce altceva a revoluționat totul, ba chiar întreaga omenire? Tocmai trenurile.

Nu întâmplător, termenul „Revoluție Industrială” este strâns legat de invenția acestei mașinării impunătoare numită tren (mai exact, locomotiva cu aburi), deoarece dezvoltarea transportului feroviar a accelerat schimburile comerciale și răspândirea industrializării pe toate continentele, dar mai ales în Europa.

Am făcut această lungă introducere doar pentru a sublinia relevanța subiectului de față și anume filmul documentar „Trenuri”, realizat în 2024 în regia polonezului Maciej J. Drygas, proiectat la Cinema Arta ieri seara, în deschiderea festivalului One World Romania.

Un tren poate însemna multe lucruri. Un accelerator al unei călătorii lungi sau un încetinitor al visurilor cu ochii deschiși, privind prin geam peisajul mișcător, poate fi și un leagăn al viselor, dar și o brută care trece cu nonșalanță peste orice-i stă în cale. Poate fi un vehicul al monotoniei, dar și unul al tragediilor.

Ori, precum în filmul lui Maciej J. Drygas, poate fi o metaforă pentru omenire, pentru că „vorbește despre intersecția dintre tehnologie și felul în care a evoluat umanitatea”, după cum a remarcat în timpul sesiunii de Q&A de după proiecție Adina Baya, jurnalistă și lector în științe ale comunicării la UVT.

De zguduitoarea forță a creației și a distrugerii este vorba în „Trenuri” – un film mai degrabă experimental decât (în sensul larg acceptat) documentar. Nu există dialog, nu există o linie narativă, nici o poveste bine definită. Aparent, cel puțin. Străbătut în fundal de o muzică stranie, eterică, aproape hipnotică, singurele sunete în film sunt cele pe care le auzi atunci când îți pui urechea pe un metal, încercând să asculți exclusiv vibrațiile pe cale ferată. Ceea ce ar „auzi” și un tren. Clăncănitul pe șine, scârțâitul vagoanelor, eventual tropăitul pasagerilor. Ori „amintirile” sonore, prea distante, din fabrică: bubuitul dureros al ciocanelor, șuieratul prelung al aburilor care tăiau nemilos aerul încins, scrâșnetul asurzitor al metalelor ondulate, zvâcnitul mașinăriilor grele, întregul spectru al ritmului industrial care pulsa în adâncul halei, ca o inimă de fier.

În paranteză fie spus, sloganul acestei ediții a festivalului One World Romania a fost „M-auzi?!”, în spotul publicitar câțiva tineri fiind închiși fiecare într-o bulă, încercând în zadar să comunice. Filmul s-a potrivit, astfel, din mai multe puncte de vedere tematicii acestei ediții, într-un festival, de altfel, „de film documentar și drepturile omului”.

Aproape nimic uman nu se aude în acest film,

ca și cum s-a tăiat complet cordonul olimbical între omenire și mașinărie.

Dacă tragem cu urechea, pe alocuri auzim, totuși, râsete estompate, înăbușite de alte troncăneli rigide, ori vocea electrică și inaudibilă din difuzorul gării, dar în cea mai mare parte, vedem în film mulți oameni vorbind, urlând, râzând, plângând complet fără sunet, ca și într-un film mut.

Asta pentru că filmul, deși realizat timp de zece ani și lansat în anul 2024, este de fapt o colecție de filme de arhivă, alb-negru, majoritatea întocmai din era filmelor fără sunet.

Dar oricât de impresionantă ar fi, nu găsirea și montajul acestor filmulețe de arhivă face din „Trenuri” un film excepțional, ci modul în care, fără cuvinte, fără texte explicative, strict prin imaginile în care trenurile sunt în centrul atenției, reușește să „povestească” un fragment consistent din istoria omenirii, de la fabricarea primelor trenuri până la al Doilea Război Mondial.

Această „locomotivă a timpului” traversează cea mai zgomotoasă parte a istoriei industriale a omenirii cu cea mai sterilă indiferență, o implacabilă lipsă de empatie, ca de la mașinărie primară – rudimentară tehnologic, dar perfect funcțională – la om.

În timp ce oamenii se agită, se organizează să construiască, așteaptă cu nerăbdare trenul, se calcă în picioare în mare grabă, cară cu sudoare tot felul de obiecte ca să fie transportate de tren, salută cu batistuțe și cu lacrimi și zâmbete amărui apropiații de pe peron, în timp ce fabrică bombe și tancuri, se războiesc tacticos ca tâmpiții, suferă pe un picior și o cârjă, dormitează și visează dulce sau dorm pe vecie, ciuntiți, perforați, desfigurați de ororile războiului, transportați la grămadă ca niște obiecte…

în tot acest timp… ca într-o poezie rece ca fierul…

trenul face automatic ceea ce e menit să facă, călătorește orbește în simfonia propriului zgomot surd.

Fie ploaie, fie vânt, soare sau ger insuportabil, pe tărâmuri liniștite, pe meleaguri prăfuite sau fumegânde după bătălii, tot înainte, chiar dacă nici trenul nu poate fi scutit de forța distrugătoare a omenirii.

Festivalul One World Romania la Arad continuă astăzi și mâine, de la orele 19:00, la Cinema Arta. Astăzi, 14 octombrie, cu filmul „Taman-Taman (Park)” (r. So Yo-Hen) + dezbatere extinsă despre forme de rezistență cu Alin Ioan și Cătălin Lazurca și miercuri, 15 octombrie, cu filmul „CALIU: Nicidecum altceva, ce să fac altceva?” (r. Simona Constantin) + discuție despre tradiție și reprezentare cu Marian Bărbulescu.

Încă trei zile cu filme documentare la Cinema Arta: începe festivalul One World Romania. „M-auzi?!” | PROGRAM