Ca adolescent am fost fan UTA, mergând cu bicicleta din satul natal Iecea Mare (Timiș) la gara din Cărpiniș, de acolo cu trenul, via Timișoara, la Arad, unde am văzut multe meciuri cu UTA. Ajungeam, de obicei, cu noaptea-n cap înapoi la Iecea. Pentru a afla noutăți despre UTA m-am abonat Flacăra Roșie, ziar care ajungea cu câteva zile întârziere la Iecea. Ca ziarist de sport relatez din 1984 despre UTA în Romania și Germania.

(o fotografie cu ziaristul Helmut Heimann din perioada interviului realizat cu Domide)

Așadar, prima mea convocare la echipa națională a României nu a întârziat. Fostul mijlocaș își amintește și astăzi foarte bine momentul debutului său: „Debutul meu a fost pe 6 noiembrie 1968, într-un meci amical la București împotriva Angliei, campioană mondială pe atunci. Am intrat în locul lui Dobrin în minutul 77 și m-am integrat imediat perfect în echipă. Drept urmare, următoarea convocare a urmat destul de repede, iar în următorul meci, din 23 noiembrie 1968, tot în capitală, împotriva Elveției în preliminariile Campionatului Mondial, am jucat tot meciul și am marcat golul de 2-0 cu o lovitură de cap în minutul 74, scor care a rezistat până la final.”

În viața sa de fotbalist, Flavius Domide a trecut prin multe suișuri și coborâșuri, dar care nu și-au lăsat amprenta asupra sa mai mult decât trebuie. Printre cele mai bune momente ale sale la UTA se numără câștigarea campionatului național în sezonul 1969/70, ultimul deocamdată pentru roș-albi. Iată cum vede Domide:

„Sezonul următor a început în trombă, dar nu foarte promițător pentru noi. După ce am pierdut cu 2-1 acasă în fața Legiei Varșovia în prima rundă a Cupei Europene, în ciuda unui gol marcat de mine, nu am renunțat și am sperat într-o șansă în meciul retur, care a avut loc două săptămâni mai târziu. Până la pauză totul a mers bine, a fost 0-0 și părea totul în regulă. În pauză, băieții noștri au băut niște cafea în vestiar și, chiar și astăzi, sunt încă ferm convins că gazdele au amestecat în cafeaua oferită o substanță ilegală care ne-a secat puterile.

Cu toate acestea, în minutul 59, am avut o bună ocazie să trecem la conducere, dar după un șut al meu la care portarul gazdelor a avut dificultăți în a-l respinge, coechipierii mei, Axente și Mot, s-au încurcat între ei. N-au reușit să valorifice situația, au ratat, la poarta goală. După care a început dezastrul, pentru că în 30 de minute am primit nu mai puțin de opt goluri.

Nu ne-am revenit după acest șoc în următoarele meciuri de campionat, pierzând cu 4-1 în fața Craiovei și cu 6-0 în fața lui Dinamo. 18 goluri în trei meciuri – păream devastați, dar din etapa a șaptea încolo ne-am revenit și am rămas neînvinși timp de 13 meciuri consecutive”.

„În a doua jumătate a sezonului, Otto Dembrovski și Florian Dumitrescu au devenit jucători de bază, au adus un plus important pentru noi, așa că am devenit din nou campioni naționali. Între timp, vechile răni s-au vindecat și UTA era gata să facă senzație și pe scena fotbalului european. Prima rundă a Cupei Campionilor ne-a scos în cale pe Feyenoord Rotterdam, cea mai bună echipă de club din lume la acea vreme, Și, într-adevăr, am reușit senzaționalul. În fața a 62.000 de spectatori, pe cel mai bun teren pe care am jucat vreodată, i-am avut în față pe campionii lui Happel. Și nimeni nu se aștepta ca eroul nostru, Florian Dumitrescu, să înscrie acolo. Dar a făcut-o în minutul 14. Golul de la Rotterdam ne-a asigurat calificarea, având în vedere că la Arad, în fața a 23.000 de spectatori, am reușit vestitul 0-0”.

A opta Minune a Lumii se întâmplase, portarul Gornea a făcut meciul vieții sale, ducându-i pe Kindvall et Co la disperare. Toată Europa a aflat atunci unde să ne caute pe hartă. Ceea ce a urmat este bine cunoscut. Steaua Roșie Belgrad a fost sfârșitul în turul II.

Surprinzător însă, Domide numără printre momentele culminante ale carierei sale și alte meciuri, nu doar cel jucat împotriva lui Féyenoord:

„Am reușit să ne calificăm împotriva olandezilor doar datorită prestației ireproșabile a lui Gornea. Prin urmare, acest meci a fost al lui, nu al UTA-ei. În opinia mea, UTA a obținut cea mai mare realizare de până acum, ajungând în sferturile de finală ale Cupei UEFA din 1971, împotriva unor echipe precum Zaglebie Walbrzych, Austria Salzburg, Vitoria Setúbal și Tottenham Hotspur. Echipa a marcat nouă goluri în acele meciuri. Pentru mine, aceasta a fost, fără îndoială, cea mai bună perioadă la UTA”.

Și cele cu echipa națională? Răspunsul vine promt și previzibil: „15 ianuarie în 1969, când am jucat împotriva campioanei mondiale, Anglia, într-un amical pe Wembley și am reușit un 1-1. Golul egalizator al nostru a venit după ce Hunter mi-a blocat un șut cu mâna”.

Penalty-ul, dictat de arbitrul scoțian Callaghan, a fost transformat perfect de Dumitrache în minutul 74. A fost momentul nașterii uneia dintre cele mai de succese ale echipei naționale ale României din toate timpurile. Mircea Lucescu a jucat primul său meci internațional ca și căpitan al echipei.”

E, așadar, firesc că în activitatea sa actuală, la patruzeci de ani împliniți, Flavius Domide beneficiază de vasta sa experiență, acumulată în numeroasele meciuri, inclusiv, bineînțeles, cele 19 meciuri internaționale în care roșcatul, căruia i s-a acordat titlul de «Maestru al Sportului» în 1970, a marcat patru goluri. Anul următor, în 1971, i s-a acordat trofeul de cel mai tehnic jucător al României. Ambele distincții ocupă și un loc de onoare în panoplia sa de trofee, la fel cu trofeul original al campionatului național, câștigat de UTA. Nu-i de mirare că, din 1965, Domide colecționează tot ce a apărut cu și despre el. Dovadă stau cele aproximativ douăzeci de albume aranjate frumos în biblioteca sa.

Munca sa de antrenor la UTA a fost încununată de succes foarte repede, șapte jucători din echipa sa, inclusiv Vărșăndan, Tucudean, Nădăban, T. Nagy, I. Nagy, Coras II și Chereghi ajungând în primul lot al echipei acum în liga a II-a. Iar antrenorul Domide este încântat de evoluția jucătorilor săi, Țucudean și Ivan au ajuns în echipa de juniori, UEFA 86, a țării, iar T. Nagy în selecționata următoare: UEFA ’87. Este convins că vor veni vremuri mai bune și pentru clubul său dacă va continua să se bazeze pe virtuțile tinereții și în viitor:

„Conducerea actuală a clubului nostru trebuie să promoveze dezvoltarea tinerilor mult mai mult decât a fost cazul în trecut. Sperăm să nu repetăm greșelile din ultimii ani, atunci când cei mai mulți jucători erau aduși la UTA din afară. În plus, centrul existent pentru copii și juniori din Micalaca trebuie extins semnificativ în viitor, deoarece 230 de tineri se antrenează în prezent pe un singur teren, iar aproximativ 10 jucători folosesc o singură minge. Acest lucru pur și simplu nu poate continua. Și când caruselul antrenorilor de la UTA se va opri în sfârșit, sunt ferm convins că vor veni vremuri mai bune pentru acest club cu tradiție.”

Poate că la acest lucru va contribui și fiul său, Flavius, cel care joacă în prezent la echipa de tineret a UTA-ei și care, la 18 ani, încă are viitorul în față. De altfel, în timpul liber, Flavius Domide se dedică aproape în întregime familiei sale, cea care o include și pe fiica sa, Virginia de 14 ani. Printre hobby-urile sale se numără atât muzica clasică, cât și cea populară, literatura de aventură și numismatica. Fostul mijlocaș puternic, care îi numără printre modelele sale pe Mihai Tîrlea și Bobby Charlton și pe Angelo Niculescu ca antrenor preferat, este deosebit de mândru de torța olimpică, care se află și ea în biroul său și pe care a cărat-o de la primăria Aradului până la ieșirea din oraș în drum spre München în 1972. Iar când vine momentul să-și ia rămas bun, Domide, după o strângere fermă de mână, își exprimă speranța:

„Poate ne vom revedea într-o zi la un meci din prima ligă.”

Articolul despre Domide  este ultimul din cele patru episoade, scris de Helmut Heimann în „Arader Kurier”, suplimentul săptămânal pentru Arad al lui Neue Banater Zeitung, în 6, 13, 20 august și 3 septembrie 1986.

–  

Traducere și adaptare:
Lajos Notaros

Citește și prima parte a articolului aici:

În vizită la Flavius Domide, Arad, 1986 (I)