Eu asta îmi amintesc din copilăria și începutul adolescenţei mele în comunism: că îmi era frig, că mirosea a gaz și îmi era rău de la mirosul acela ce umplea apartamentul, cu pereţi reci şi igrasie, că învățam la lampa cu petrol și îmi era și mai rău. Că ai mei părinți se străduiau să împartă mâncare la trei guri de copil și una de bunică și restul, dacă mai era vreun rest, mâncau ei sau poate că ne lăsau nouă pentru a doua zi.

Eu asta ştiu de când eram mică: că în casa mea nu se vorbea politică, decât în taină, departe de copii, și asta se întâmpla demult, de când l-au arestat, într-o seară, pe bunicul, preotul satului. Ca să supraviţuiască familia sa mare, bunicul şi-a schimbat religia după închisoare și nu a povestit nimănui, niciodată, nici după ce comunismul a căzut, cum au fost zilele lui în spatele gratiilor.

Eu asta mai reţin de când eram mică: că purtam hainele surorii mele și fratelui meu, care rămâneau mici de ei, hainele acelea gri-ponosit, și pantofii lor care începeau să-i strângă, pantofii aceia maro-jupuiţi. Și că atunci când mama mi-a cumpărat o pereche de pantofi roşii, iar bunica de la Copșa Mică unii albi (ce ironie!), parcă deodată, i-am ţinut în camera pe care o împărţeam cu sora mea şi m-am uitat la ei o lună. Și asta era fericirea.

Nu i-am purtat, nu puteam să-i distrug. Bucuria purtatului nu mi-o permiteam. Dar faptul că aveam, în sfârșit, pantofii mei era fericire.

Şi îmi mai amintesc asta despre Occidentul pe care mi-l imaginam paradisiac: că neamurile mele fugite în Germania ne trimiteau o dată sau de două ori pe an pachete şi că împărțeam la trei fiecare cutie de pateu frumos colorată. Că fiecare pătrăţel de ciocolată primit era numărat, ca să iasă bine procesul de împărțire a tabletei la trei, iar mai apoi făceam un calcul minuțios ca dulcele ce ni se lipea de suflețelele noastre să ne ajungă cât mai multe zile.

Și îmi mai trece prin minte, ca un fulger, faptul că puneam coca-cola la doză pe dulap şi beam câte o gură pe zi, că o doză putea ține și o săptămână, dar că, la final, ultimele înghițituri nu mai aveau nici urmă de bule. Nu mai erau bune. Dar asta era fericire.

Îmi amintesc că bananele le punea mama tot acolo, sus, pe dulap, şi ultimele pe care le mâncam erau negre, moi și mult prea dulci. Urăsc bananele acelea și azi.

Îmi amintesc cum sunau a sărăcie diminețile de la geamul camerei mele reci, cum zgomotul sărăciei ajungea până sus la 4 atunci când se loveau între ele sticlele de lapte și cum, când începeau să se audă vocile, știam că mai am totuși vreo două ore de dormit până vine mama de jos, de la coadă, și până ne va trezi să mergem la școală.

Și-mi mai amintesc, foarte clar, că într-o zi am aflat de la vecini că vor veni portocale la alimentara și ne-am dus toți trei copiii la coadă. La final, am cumpărat un kilogram, trei portocale. Și asta a fost fericire.

Mama, tata și bunica n-au gustat din portocale în acea zi.

Îmi amintesc prima dată când am fost cu școala la Nisipurile de aur, în Bulgaria, în 1986, iar la masa de prânz am primit fiecare câte o sticlă de Coca-Cola de 250 ml. Eram cu toții în stare de șoc, nu mai primisem Coca-Cola niciodată la restaurant. Eram atât de fericiți, atât de entuziasmaţi de întâmplare, se crease așa un vacarm în restaurant, încât chelnerii ne-au mai adus câte o sticlă la fiecare. Li se făcuse milă. Iar asta a fost fericire.

În decembrie 1989, îmi amintesc că am decis cu sora şi fratele meu că e de mers în Piaţa Primăriei, deși nu știam foarte multe decât ce auzeam la radioul pe care nu aveai voie să îl asculți. A fost imposibil să ne convingă cineva că noi n-ar trebui să fim acolo. A venit şi tata, nu puteam să mergem singuri. În drept la Maranata s-au auzit atât de tare împuşcăturile încât toţi cei care erau pe mal în acel moment, foarte puţini la număr, s-au aruncat la pământ, ascunşi după dig. Tata ne-a luat în brațe pe toți trei și am stat minute bune îngenuncheați, la umbra digului.

Mi-a fost extrem de frică să merg în piaţă, mai apoi, pentru că mă temeam că vom fi cu toții doar o mână de oameni şi ne vor băga la pușcărie. Rețin că nu-mi era atât de frică de moarte (nu cred că copiilor le e prea frică de moarte), cât de pușcăria comunistă. Fratele meu și sora mea, mai mari, au rămas însă curajoși. Când am ajuns în fața Primăriei, piaţa era plină. Şi asta a fost fericire.

În 1990, când am ieșit prima dată din țară spre Vest, am ajuns doar până în Budapesta. Am intrat, pe drum spre capitala Ungariei, într-o benzinărie și m-am minunat câte produse pot fi într-un loc în care se vinde carburant. N-am văzut un loc mai plin de culoare decât benzinăria aceea de pe M1.

Pe străzile Budapestei, am văzut standuri cu fructe și legume, din care îmi păreau că dau pe dinafară toate bogățiile lumii. Nu mai văzusem așa ceva în viața mea. Mi-am spus că așa va arăta România în câteva luni, că o să fim occidentalii ăia din visele mele în doar câteva luni. Şi asta a fost fericire.

Mi-e încă frig, bolnăvicios de frig în casele neîncălzite, mi-e încă rău, extrem de rău de la mirosul de gaz şi petrol, urăsc din toți porii bananele negre, moi şi foarte dulci, nu beau Coca-Cola fără bule niciodată fără să mă gândesc la comunism și sărăcie şi mi-e frică pe mai departe, foarte frică, că voi fi nevoită, ca într-un coşmar din care nu poţi ieşi, să port hainele copilăriei.

Refuz pe mai departe să stau la orice coadă, cu excepția celor din aeroporturi, porți de intrare la concerte și muzee, încă mă fascinează benzinăriile și standurile cu fructe și legume de pe străzile din occident și încă mă gândesc că suntem tot departe. Și asta nu mai e fericire.

Dar de câte ori cred că nu mi-e bine aici, de câte ori cred că e urâtă democrația asta ciungă pe care o trăim, a cărei hidoșenie am simţit-o pe propria piele (eu știu cum e să-ţi faci bagajul într-o oră şi să renunţi la ceea ce ai creat în 15 ani), de câte ori cred că nu am ajuns prea departe față de anii aceia întunecați, merg în Sighetul Marmației, la Memorialul Victimelor Comunismului, aleg mereu celula dedicată torturii, dar plâng tot muzeul și știu că am ajuns departe. Și asta e, cu siguranță, fericire.

N-am scăpat, însă, nici acum de frica că, oricând, țări așa cum e țara noastră, țări de lângă noi, se pot întoarce la comunism într-o clipită, într-o duminică de alegeri furate. N-am scăpat de frica de întuneric, sărăcie și frig, nici de ura care a crescut cu mine cot la cot pentru tot ce înseamnă comunismul și fanii săi și pentru tot ce a însemnat şi a adus României totalitarismul și fanatismul.

N-am trecut cu adevărat, niciodată, peste ura faţă de comunişti şi cum au marcat aceştia copilăria mea și adolescența și societatea în care am trăit după 1989, ura față de toți nomenclaturiștii ajunși pe poziţii bune şi acum.

Mi-e greu azi, tare greu, deși încerc, să trec peste ura faţă de cei care au trăit asemeni mine în frig, în beznă, în sărăcie, fără şansa la informare şi libertate, şi care cred că ne e mai bine înapoi acolo, nu aici, acum, unde şi ei şi eu ne putem urî liber şi putem scrie peste tot cât de mult ne urâm. Pentru că şi asta e fericire.

Sper să ne vedem cu bine la capătul urii şi să mai putem scrie despre frici şi suferinţe şi tare din trecut şi după duminică, 8 decembrie 2024.

Până atunci încă mai aveţi timp să vizitaţi Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, să vă uitaţi la Memorialul Durerii sau să citiți Jurnalul fericirii. Încă mai aveți timp să vă amintiți de cum am trăit în comunism.

Eu nu-mi amintesc din cei 14 ani trăiţi în comunism decât de frig. Au fost 14 ani de iarnă. Şi asta nu e fericire.

Citeşte şi:

Știri aproape ratate (6). Doare și nu mai e frumos. Plus celelalte dezastre ale săptămânii, care ne-au ținut ca pe ecstasy

Ştiri aproape ratate (5). Votaţi. Doare, dar e frumos. Şi altele despre teatru, diasporă şi poezie, toate cu iz politic

Știri aproape ratate (4). Apă şi talpă. America deportărilor, România inaugurărilor. Puţin alcool, mult frig şi promisiunea că vom fi toți slabi

Știri aproape ratate (3). Politică de România, decizie de New York, câteva vorbe despre anxioşi şi tineri şi un sfat: nu faceţi AVC după ora 16.00!

Ştiri aproape ratate (2). Haideţi să fugim cu primarul, ca să nu mai fim atât de cinici 

Știrile pe care aproape le-am ratat (1). Luminile lui Caravaggio, întunericul lui P. Diddy, jumătatea de baraj și Anul nou care n-a fost