joi, 28 martie, 2024

Special Arad Logo

    Enola Day: Sindromul prezidențial post-festum

    de E. Nola | 4 mai 2017, 9:47 AM | Opinii

    1

    Și în timp ce marii intelectuali ai țării, în frunte cu Adrian Papahagi și Teodor Baconschi, se luptă neînfricați, la Festivalul de Științe Umaniste de la Arad, cu răul (da, nu vă mirați, aceste științe au un festival tocmai în orașul administrat de unul dintre finuții lui Băsescu), noi, în ghinionul nostru care poate fi și o pedeapsă divină, din câte am înțeles de la boiernașii minții aflători într-un week-end lung și trist la Arad, ne-am pus mintea să ne ocupăm de ultimul președinte al republicii, fostul căpitan de cursă lungă, numitul Traian Băsescu, cel care nu mai vrea pedeapsă punitivă, ci, da, ați intuit bine, una restaurativă.

    Avem noi așa un ghinion cu președintii: la început par toți rupți din soare, ne amăgim vreme bună cu ideea că, în fine, am găsit omul providențial, cel care, precum Făt-Frumos, ne va scăpa de balaur, ne va duce înapoi în Impărăția Fericirii la care, ca Ileana Cosânzeana cea captivă, visam de când ne-a luat dracul, pardon zmeul zmeilor.

    Ceausescu_and_Nixon_3

    Urmează mandatul sau mandatele ca o boală mai scurtă sau mai lungă cu recidive – Iliescu a reușit două plus jumătate, Băsescu două, dar care făceau exact cât cele ale lui Iliescu, singurul care a sucombat înainte să i se termine primul fiind Constantinescu căruia nu i-a rezistat sistemului organismul -, după care intrăm brusc în sindromul post-festum (puteți înlocui festum cu orice vă vine în minte referitor la cei trei președinți post-cârmaci ai României), într-o agonie fără sfârșit, o degradare progresivă a tuturor speranțelor si așteptărilor investite în ei de milioanele de Ilene Cosânzene care vorbesc în limba română.

    Sindromul se manifestă cel mai acceptabil la Iliescu.
    N-am aflat după nimic despre el în afara a ceea ce bănuiam dinainte: că de fapt nu a fost disident, ci rival, tinerețile sale revoluționare legând-l inexorabil de Moscova lui Gorby, Occidentul pentru el, ca și pentru majoritatea activiștilor de partid de după împușcarea lui Lucrețiu Pătrășcanu, nu reprezintă decât un loc de vacanță și călătorii strict controlate, milioanele de români care au năpădit vestul după 2000 fiind considerați de tovarăsul Iliescu niște trădători de neam și țară, lipsiți de conștiință de clasă.

    iliescuu

    emil constantinescuDe Constantinescu nu prea are sens să vorbim, la el sindromul s-a instalat în momentul în care a realizat că treaba președintelui este nițel mai complicată decât al unui rector de universitate geolog, nu e vorba doar de roci și păpădii, ci de oameni în carne și oase, fiecare cu sindromul lui preferat.

    Băsescu este altceva.
    A fost altceva de la început, era si greu să nu fie altfel după.

    Exponent al României profunde, ca să folosim un termen însușit de aristocrații minții neaoși care sunt convinși că literatura și filozofia este o chestiune de cuvinte, lui Băsescu nici prin cap nu i-a trecut ca după două mandate ar fi cazul să se retragă în liniștea asigurată de SPP primilor președinți români care au avut norocul să iasă la pensie, nu, marinarul rămâne marinar și în somn, sentimentul că dacă lumea nu te ascultă și nu execută ordinul ești un nimeni fiind acut la un om care se imagina, presupunem, din copilărie, pe puntea de comandă.

    basescu

    Baiul e că președinții post-geniulcarpaților au rămas, fără să bage de seamă, cu niște sechele de la singurul președinte cu sceptru din istoria țării: ei se cred pricepuți la toate, nerealizând că meseria de președinte într-o democrație este o meserie ca oricare alta, o faci cum o faci, mai bine sau mai rău, după care îți asumi consecințele și lași locul la următorul.

    Forma banală și oarcum benignă a sindromului despre care vorbim poate fi numită și sindromul soacrei sau, ca s-o aplicăm anilor de efervescență tranzițională cuprinse între 1996 și, în mare, 2010, sindromul Gigi.
    Manifestările sunt ușor de observat, tratamentul fiind aproape fără speranță.

    Cel cuprins de sindrom are pretenția și convingerea că le știe pe toate, chiar dacă studiile și experiența sa contrazic flagrant ideea. Și chiar dacă nu le-ar știi, având în vedere inteligența sa nativă, mult peste cea a muritorilor de rând, poate și un sentiment ascuns al nașterii sale providențiale, îl fac, după intima sa convingere, să înțeleagă pe loc și să aibă singura reacție corectă în fața inevitabilului și a noului.

    Desigur, toate acestea sunt servite cu tot ce decurge dintr-o percepție de sine greșită și supradimensionată: limitarea se echilibrează foarte bine cu obrăznicia, lipsa consistenței cu inventivitatea goală de continut, foarte utilă în situații în care este nevoie de un nou început, sindromul post-festum indicând tocmai neputința de a termina ceva datorită temerii că astfel se va releva lipsa de continut al unui voluntarism hiperactiv.
    Iată de ce nu trebuie să ne mire nivelul la care a ajuns expreședintele Băsescu în câteva luni după terminarea celui de al doilea mandat în ceea ce privește cunostințele juridice, nestematele sale de filozofia dreptului făcând deliciul opiniei publice mare consumatoare de scandaluri nu neapărat metafizice.

    Sunt, totuși, unii, incapabili să se ridice la aceste înăltimi, și care susțin că Băsescu, fără frâiele puterii, a ajuns penibil în încercarea sa de a-și scăpa neamurile și feblețea de pușcărie.

    Este foarte posibil să fie și asta una dintre motive, însă modul în care Băsescu dă în filozofie, istorie și teoria dreptului își are explicația în interiorul acestui complex al vieții de după.

    Și iată, aflăm cu această ocazie – aceasta fiind una dintre marile avantaje ale sindromului post-festum – cum este expreședintele Băsescu ca simplu muritor.

    Păi, este cam penibil: un om mic, nervos și arțăgos, cam necioplit și răzbunător, ca un marinar beat care le arată, imitând cu sticla de bere cârma, comesenilor cum a ocolit el aisbergul cu Titanicul.

    traian-basescu-marinar-2

    Nu realizează că asta cu restaurația sună ca dracu, ca să cităm un alt ex-chinuit de sindromul post-festum, nemaivorbind că se potrivește ca o mănușă la teoria cu Omul Cel Nou, cel care trebuie format, educat, crescut precum paradaica în seră chiar dacă nu va avea nici gustul, nici mirosul roșiilor adevărate.

    Acest Băsescu chinuit crede că a găsit marele argument atunci când ne înșiră statistici europene, nerealizând sau făcându-se că nu realizează că deficitul de umanitate al sistemului nostru corecțional nu provine din pedepsirea (punitiv este un alt termen pentru pedeapsă) infracțiunilor (crima prin restaurare se dublează, nu dispare), ci din crunta realitate că sistemul este administrat de oameni care cred că balivernele Domnului Băsescu – cele de acum, dar si cele de dinainte – și ale altor suferinzi de sindromul post-festum, reprezintă calea, adevărul și viața.

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

    Lasa un raspuns pentru civica

    1 + 8 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.