O iau așa bătrânește, având în vedere că este posibil ca în timp ce Dumneavoastră citiți aceste rânduri eu tocmai să ciocnesc cu unul dintre colegii revăzuți după jumătate de secol.

Ce să faci, ale vieții valuri, cu cei mai mulți din fosta mea, a doua, clasă de liceu nu m-am văzut de atunci. Nu e mare lucru, am nimerit la LIA, liceul industrial de cinci ani, singurul pe atunci din oraș, așa au vrut părinții la sfatul unei profesoare care considera că dacă nu intru la facultate, cu acest liceu am deja un viitor. Numai că eu nu le aveam cu cele tehnice, mă plictiseau enorm, răpindu-mi timpul de citit.

Pe atunci citeam fără întrerupere, da, nu mă opream nici când luam masa, punându-i pe ai mei în situația ingrată de a se arăta oripilați pentru a nu se știe câta oară. Citeam, normal, cărți, pe atunci chestiile astea pe care le bâzâim mai nou de dimineața până seara existau doar în cărțile științifico-fantastice. Pe care eu le ocoleam de pe atunci: doream realitate, viață, adevăr în cărțile pe care le citeam.

Am trecut cu mare greutate prin anii de liceu, într-unul chiar în doi ani, nu cred că terminam cu bac dacă cei din jurul meu, inclusiv colegii, nu mă ajutau, realizând foarte repede că am nimerit din greșeală printre ei. De la un moment dat până și profesorii au realizat situația, încercând să mă ajute sau să se uite în altă parte atunci când dovedeam din nou lipsă de pregătire și de seriozitate. Noroc cu disciplinele umaniste, în frunte cu limba și cu limbile, plus istoria, unde nu aveam concurență.

Așa că, în cele din urmă, după lungi suferințe, dar înconjurat de oameni binevoitori, am reușit să termin și eu liceul acela de cinci ani în șase. Exact acum cincizeci de ani. Nu vă mint, la bac am fost ajutat, unul dintre colegi având sarcina să aibă grijă de mine la mate. Și la lucrarea de diplomă – da, am avut pe vremuri și așa ceva – am fost introdus într-o echipă care s-a ocupat de treburi și în locul meu.

Spun toate astea gândindu-mă și la bac-ul care se termină tocmai acum, dar mai ales la părerile de-a valma de pe FB și alte site-uri privind starea jalnică a învățământului nostru de acum, profesorii nepregătiți și „orientați” care ne strică faima și mai ales copiii. Nu intru în amănunte, abia aștept să îmi văd colegii – eram numai băieți, la industrial în primii ani fetele nu aveau acces – spun aici doar atât: sistemul școlar din orice țară este unul complex și în continuă transformare.

Iar mai nou, având în vedere explozia digitală din ultimele decenii, situația este deosebit de fluidă peste tot în lume, nu doar la noi. Discutând în zilele trecute cu o profesoară de la un liceu din județ, îmi spune că niște localnici cu treburi prin Canada după un an și-au adus copilul înapoi la școala din România, fiindcă acolo în Canada risca să nu învețe nici pe jumătate cât aici. Și nu din cauza limbii!

Dar asta este, sunt domenii, precum școala sau sănătatea, pe lângă fotbal și gătit, la care ne pricepem cu toții, avem păreri și opinii, de multe ori căutând cu înverșunare paiul din ochiul celuilalt, acela pe care nu-l putem vedea tocmai din cauza bârnei din ochiul nostru.

Așa că, vedeți, nu mai insist, mă pregătesc să mă văd cu cei la care acum nu mă mai pot gândi decât cu drag și simpatie, indiferent de diferitele neînțelegeri sau conflicte uitate demult de altfel. E și un pic de tristețe, de ce să nu recunosc, ajunge să mă gândesc la reacția cunoștințelor la care le-am spus că mă pregătesc de întâlnirea de cincizeci de ani de la terminarea liceului. „Cât?”, a fost prima lor reacție, una normală, îmi dau eu seama acum, în fond sunt unii care nu trăiesc atâta, nu să se vadă la un chefuleț mai bătrânesc așa.

Și da, vor fi colegi care nu au cum să mai vină. Și nu e vorba de distanță sau obligații, ci de faptul că au plecat definitiv dintre noi. Iar unul dintre ei mi-a fost chiar deosebit de aproape, un prieten adevărat cu care puteam discuta vrute și nevrute, gata oricând de o poantă sau de ceva mai ieșit din comun.
Și pe urmă mai sunt și profii.

Trei au promis că vor veni, două doamne și un domn, toți trei remarcabili și demni de atenție. Așa au fost și pe atunci, chiar dacă timpul mai schimbă perspectiva. Interesant este că după atâția ani nu mă pot gândi la ei decât cu sentimente bune, inclusiv la cei care mi-au făcut mizerii cu cerințele lor care nu se încadrau cu felul meu de a fi. La școală se întâmplă frecvent asta și este cu atât mai drastic cu cât cei implicați au personalitate și țin la punctul lor de vedere. Sau sunt recalcitranți și convinși mereu de dreptatea lor. Așa cum eram eu pe atunci.

De altfel, și cu asta încerc să închei, asta este problema cea mare a învățământului dintotdeauna: conflictul dintre dorință și putință, respectiv posibilitatea continuă a ciocnirii dintre personalitățile în formare respectiv cele deja stabilite sau cel puțin stabilizate ale dascălilor.

Din păcate, dascălul meu favorit de română, cel care de fapt m-a salvat pur și simplu, atrăgând atenția inginerilor că eu sunt o eroare în sistem, având calități evidente care ar străluci la o secție „umanistă”, a plecat de mult. La fel inginerul-diriginte din cea de a doua clasă, cel care îmi motiva absențele ca să nu fiu exmatriculat înainte de termen.
Fie-le țărâna ușoară!