Enola Day: Orașul care rămâne…

    de E. Nola | 27 ianuarie 2016, 12:46 PM | Opinii | Recomandările editorilor

    7

    Impresia care se lasă, ca ceața în noiembrie, este lehamitea. Clădită pe gândul, vorba vine, că asta este, orașul acesta a fost întotdeauna așa. Mereu cu un pas în urmă, mereu în umbra orașelor vecine, o anexă oarecum a Timișoarei, fapt ce pare confirmat de cei douăzeci de ani de ”regionalizare” socialistă când a decăzut la nivelul umilitor de raion în regiunea Timiș.
    Un oraș al afacerilor mărunte, înconjurat de cartiere prăfuite vara și noroioase iarna în care trăiesc modest oamenii care deservesc aceste biznisuri de doi lei sau se duc în două sau trei schimburi să-și câștige cele necesare traiului la cele câteva întreprinderi, nici alea nu foarte mari, mai mult ateliere devenite pe nesimțite făbricuțe fără nume și renume.
    Nici măcar comuniștii n-au reușit să schimbe această impresie născută în negura vremurilor. Afaceriștii interbelici au devenit speculanți in anii cincizeci iar nițel mai încolo bișnițari, în anii șaizeci-șaptezeci, orbitând, controlați cu interes de băieții cu ochii albaștri, în jurul noilor hoteluri create pentru turismul sexual al italienilor în primul rînd dar nu numai.
    Atelierele au devenit fabrici și uzine, muncitorimea, din cartierele în continuare prăfuite vara și noroioase iarna, fericită că în noile monstruozități sunt băi comune, uitând de absența canalizării din periferiile unde locuiau și unde veceurile din scândură de la capătul curții reprezentau încă în anii nouăzeci o realitate vie.
    Cultural, Aradul părea a fi de la început un oraș de operetă – manele și telenovele, am zice astăzi – în care acei puțini intelectuali care administrau școlile și cele câteva instituții culturale, în frunte cu Filarmonica și Teatrul, respectiv ziariștii și oamenii de litere care proveneau de obicei din rândurile dăscălimii, știau foarte bine că bunăstarea lor depinde de reprezentanții puterii din palatul cu turn la mijloc, fie că sunt unguri sau români, capitaliști sau comuniști.

    teatrul vechi

    Cei care scoteau capul, se ridicau peste discursul acceptat și acceptabil, aveau două posibilități: s-o ia pe coajă sau să plece din oraș. Spiritul independent, social și cultural, al orașelor mari sau al celor mai mici dar bogate n-a fost niciodată propriu Aradului, conformismul, lipsa de pretenții, mulțumirea cu puținul făcând imposibilă formarea unei mentalități civice moderne clădite pe respectul față de valorile culturale și intelectuale creative.
    Dacă faceți efortul să cercetați nițel, veți vedea că personalitățile născute la Arad sau în împrejurimi s-au impus fără excepție departe de oraș după ce, realizând imposibilitatea de aici, au hotărât să plece. La Timișoara sau Oradea, Cluj sau București, eventual direct în Occident, contează mai puțin, la fel a fost și înainte de 1920 când diferența era făcută doar de capitale. Atunci chiar două: Viena și Budapesta.
    N-ar fi foarte grav dacă ar fi rămas măcar spiritul comercial și meșterșugăresc, dorința arădeanului mediu din trecut de a fi la modă și la zi cu cele ce se-ntâmplă-n lumea largă, un anumit snobism de a se înfrupta din produsele culturale și de divertisment imediat după apariția lor în occident.
    Această mentalitate a asigurat Aradului istoric câteva priorități – Școala de muzică și Filarmonica, prima fabrică de autoturisme din zonă, prima linie electrificată de cale ferată, primele săli de spectacol, cinematografe și cluburi sportive de tip occidental – ajungându-se astfel în anul de glorie 1937. Atunci orașul a ajuns să fie considerat cel mai important centru industrial din Ardeal și al patrulea ca importanță din țară.
    Numai că n-a rămas. Anii socialismului au îmbogățit Aradul cu UTA – creație de fapt a baronului Feri Neumann – și cu un Combinat Chimic, ruina aceea apocaliptică pe care o mai vezi în zare în drum spre Podgorie. Au mai rămas și câteva cartiere de blocuri, construite în pripă în ultimii ani ai lui Ceaușescu, acesta reușind astfel, cu limbă de moarte, să introducă și în Arad spiritul obtuz și nediferențiat pe care își clădea dominația de analfabet cu voință și fără scrupule.
    Pe această moștenire s-au cocoțat politicienii noștri cei noi. Nu toți, din păcate însă până și excepțiile – Rațiu, Moisescu, Cristea – erau de mică importanță și fără putere. Cei de acum însă se folosesc de ea din plin: cu voință și fără scrupule. Școliți fulger la universitățile de fabricat diplome, doctori în toate, pregătindu-se parcă pentru operele științifice pe care le vor scrie la pușcărie – uitând de penibilul cu academiciana Elena și cu savantul Gigi Becali – noua clasă politică, prin reprezentanții ei locali, exploatează la maxim incultura și tot ce decurge din asta: obrăznicia și tupeul ignorantului, amoralitatatea agresivă și lipsa de principii a noului îmbogățit prin furt și înșelăciune.
    Dacă e s-o gândim până la capăt, cel mai mult îi deranjează cultura. Acel misterios ceva ce nu se poate cumpăra, fura sau confisca oricîți bani ai avea și care se răzbună ca oglinda moștohoaiei celei rele, spunându-le mereu că sunt alții mult mai frumoși și mai bogați ca ei.
    Și mult, mult mai rafinați…

    Lajos Notaros

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. … ca tot asa privea si Tibbets, prin ferestrele bombardierului ‘’Enola Gay’’ Hiroshima, ca si dumneavoastra Aradul.Si nu gresiti cu nimic, va impartasesc sentimentul.Cea mai reusita descriere pe care am avut ocazia sa o citesc, impecabila puterea de sinteza si analiza, felicitari maxime, un articol de tinut minte!Poate ca daca cei care au ‘’gandit’’ proiectul – Aradul Capitala Europeana – ar fi prezentat orasul asa cum o faceti dumneavoastra in acest articol, am fi castigat macar un premiu de sinceritate a recunoasterii greselilor si lucrurilor prost facute de atata amar de vreme.Juriul ar fi gandit macar: ‘’ce chestie, sunt atat de sinceri, atat de transparenti si nu se rusineaza sa recunoasca ca au gresit atat de mult.Hai sa le dam o sansa, atat pentru ei cat si pentru noi, sa demonstram ca in Romania mai exista sinceritate, recunoastere si vointa de a corecta ceva, dar pe bune, fara fariseisme.’’Va salut cu respect!

      +5 voturi
      +1
      -1
      • Mulțumesc pentru cuvintele de apreciere, încerc să-mi prezint cât se poate de onest și sincer cele văzute, gândite și simțite de mine.
        Dar nu asta este motivul pentru care am decis să intru într-o discuție pe virtual cu Dumneavoastră, ci ideea subtilă pe care o expuneți referindu-vă la sinceritatea, onestitatea care ar fi dus la succes.
        Cum se spune, mi-ați luat vorba din gură…
        Spre deosebire de alte domenii, în cultură, artă nu există altă alternativă. Fără sinceritate și onestitate arta, cultura nu funcționează, înșelăciunile din acest domeniu fiind foarte ușor de surprins și devoalat.
        Fie că sunt propagandă, publicitate mascată, kitsch sau pur și simplu prost gust, producțiile artistice lipsite de onestitate și sinceritate – presupunând că talentul ar exista – rezistă doar foarte puțin în timp susținute de un interes extracultural, extraartistic, după care se arată în dimensiunea lor reală de pseudoartă sau pseudocultură, devenind lipsite de interes pentru cei care vin din urmă și nu sunt marcați de interesul care i-a propus.
        Uitați-vă la basoreliefurile din holul gării și veți înțelege exact despre ce vorbesc…

        +4 voturi
        +1
        -1
    2. … in gara ”renovata” primul lucru care m-a lasat lasat siderat au fost basoreliefurile; si m-a podidit plansul, dar nu acel plans coplesitor, plin de respect , multumire si fericire ca si in fata mormantului lui Nikos Kazantzakis din Creta sau in fata statuiilor lui Michelangelo din Capelele Medici de la Florenta.Era un altfel de plans, un plans care parca-ti punea o gheara in piept si o mana care te strangea de gat.Asta-i diferenta, o stare de fericire si eliberare, si alta stare de sufocare si de zugrumare.

      +2 voturi
      +1
      -1
    3. Reiese un iz de frustrare şi de lehamite din discursul autorului, deloc constructiv. Sunt de acord cu senzaţia de marginalizare, de suburbie a Timişoarei (chiar şi în 21 decembrie 1989 Voicilă a considerat revolta arădenilor ca o prelungire a evenimentelor de acolo). Mai puţin convingător – în ce priveşte soarta Aradului – mi s-a părut talmeş-balmeşul imperialo-interbelico-capitalisto-comunisto-securisto-mafiotic al secolelor XIX-XX şi mai bine, în care sunt trecute în revistă doar “bubele, mucegaiurile şi noroiul” Aradului, omiţându-se faptul că aici au fost şi multe bucurii, realizări, performanţe, pe scurt – trăire socială şi spirituală intensă. De acord şi cu scârba faţă de nulităţile obraznice – îmbogăţiţii politico-administrativi de astăzi – dar m-a pus mult pe gânduri ultima propoziţie: Şi mult, mult mai rafinaţi…, pe care o consider ca o culme a frustrării (poate personale, dar transpusă la nivelul unei întregi categorii sociale).

      0 voturi
      +1
      -1
    4. Lehamitea este explicită și se bazează pe frustrare. Ați constatat exact ce am exprimat.
      Constatarea vine însă de pe o altă platformă decât cea pe care stau eu.
      Dumneavoastră folosiți termenul de ”constructiv” după un înțeles cam vetust, provenit din vremurile în care criticile nu puteau fi decât constructive, adică să-și exprime acordul explicit cu starea de fapt în timp ce mai observau câte ceva ”negativ” dar care poate fi repede reparat.
      Termenului de frustrare îi dați sensul șmecheresc de ”mă, frustratule!”, în fond o jignire adresată celuia care e sub tine și ai tu impresia că zice ce zice că e invidios pe superioritatea ta.
      Eu folosesc termenul în sensul său primar și plenar de nemulțumit, dezamăgit pentru că ceva îi lipsește, pentru că ceva ce ar trebui să fie, nu este.
      În consecință, desigur aveți tot dreptul să aveți păreri proprii despre orice dar în același timp trebuie să acceptați că părerile nu sunt doar expresia frustrărilor iar dacă sunt, asta este, frustrarea este o stare general umană – avem frustrări cu toții, inclusiv Dumneavoastră – și care trebuie exprimată, chiar discutată, așa cum ne sfătuiesc toți psihologii de la Freud încoace(Spovedania este forma clasică folosită în religie).
      În ceea ce privește atitudinea mea, nu este și nu va fi niciodată așa cum ar dori cineva, ci doar așa cum simt și cred eu. Cât se poate de onest și sincer.
      În rest, Dumnezeu cu mila…

      0 voturi
      +1
      -1
    5. Nu, nu este singura.
      Faptul că ne-au făcut să credem asta, arată corupția puterii.
      Între voturi există ceea ce se cheamă atitudine civică, există organizații civice care organizează activitatea, rezistența societății la derapajele administrației și a puterii.
      Din păcate am uitat, au avut grijă băieții, să ne reamintim mereu prima lege a democrației. Și care nu este votul, ci principiul de fapt că orice putere emană din popor, cu alte cuvinte nu există altă sursă pentru putere decât poporul.
      În momentul in care conducerea uită de acest principiu trebuie schimbată.
      Cu vot sau fără, contează mai puțin…

      0 voturi
      +1
      -1

    Scrie un comentariu

    1 + 2 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.