Văzând avalanșa de glume proaste de pe FB, distribuite de oameni despre care aveam o părere mult mai bună, am realizat brusc că problema orientării sexuale, o problemă care înainte de toate este una personală și intimă, a devenit în ultima vreme osul de ros pentru cei manipulați fără să își dea seama. Cu alte cuvinte nu li se mai toarnă gogoși cu tărișoara și cu neamul fără pereche, ci se arată cu degetul spre cei care nu sunt ca noi – gestul oricum este unul primitiv și patologic – nici măcar când vine vorba de preferințele sexuale.
Ocazia, aici pe la noi, a venit cu legea pedofiliei din Ungaria, cea care amestecă penibil pedofilia – comportament condamnat legal în toate țările UE și nu numai – și homosexualitatea sau celelalte forme ale orientărilor sexuale, altele decât cea hetero. Nici noi nu ne-am lăsat mai prejos, suntem cu înverșunare împotriva introducerii educației sexuale în școli, nemaivorbind de tratamentul aplicat sărmanului Cioloș și amicii, cei care, vezi Doamne, au votat pentru ”dreptul bărbaților să nască”, în timp ce liberalii noștri mai fundamentaliști ca Patriarhul au votat împotriva.

Am ajuns astfel să ținem pumnii pentru Ungaria lui Viktor Orbán – în timp ce toata elita UE este oripilată de mărginirea interesată a legii -, o situație fără pereche în istoria comună a celor două țări și popoare. Te pomenești că dacă se mai agită mult Victoraș ăsta al lor îi cedăm cu bucurie și inimă plină de recunoștință Ardealul astfel curățat de amenințarea homosexuală și transgenderistă.

Încep, așadar cu mine că așa e bine într-o situație care este atât de sensibilă, nu de alta, dar sunt sigur, mulți trecuți de cincizeci se vor regăsi în poveste, numărul lor scăzând în timp ce ne apropiem de situația de acum.

M-am născut la țară, am trăit acolo 12 ani și ceva și nu am avut nicio problemă cu orientarea mea sexuală. La trei ani eram îndrăgostit implacabil de fata cea mare din vecini, cea care, normal, sesizând, mă lua în brațe de fiecare dată când se ivea ocazia. În clasele 1-4 trebuia să aleg între două, una de care îmi plăcea mie și una care mă plăcea pe mine. N-am ales și bine am făcut.

Habar n-aveam de existența homosexualilor sau a formelor și mai obscure de orientare sexuală. În sat cei care nu erau ca majoritatea erau considerați bolnavi sau loviți de soartă, fie că erau grași sau reduși mintali. Dar ocrotiți și fără să fie bruscați pentru faptul că nu erau ca noi „toți”, cei sănătoși. Gândindu-mă acum, realizez că au fost și pe acolo homosexuali, cel puțin latenți obligați să se ascundă, să se conformeze, chiar dacă pentru ei asta a însemnat iadul pe pământ. De altfel, unul dintre ei de care am aflat mai târziu, venind la Arad ca adolescent și lucrând ca și chelner, a reușit să trăiască după sensibilitățile sale. Nu pe față desigur, la Arad nu avem nici măcar acum, în aceste zile, un homosexual declarat, doar presupus și tacit acceptat de ceilalți, însă pe atunci chiar nu se făcea diferență între homosexuali și pedofili, condamnarea fiind în ambele cazuri până la cinci ani pușcărie. Asta este, suntem noi la oraș, dar nu chiar de tot.

Ajuns la Arad în 1966 am dat brusc de fenomen.

Printre băieți umbla o vorbă să avem grijă în cinematografe, să nu ne ducem singuri, mai ales la matineu, când sala nu e neapărat plină. Acolo ar fi terenul de vânătoare al unora care se dau la tineri bărbați și, folosindu-se de întuneric și de zgomotul filmului, le fac tot felul de chestii perverse, cum ar fi, de exemplu, sexul oral. Prin Arad se folosea termenul româno-maghiar de „homocoș” – iată, o nouă punte de legătură dintre cele două culturi – și este evident că nici în acest caz nu se făcea diferența dintre pedofili și „gay”, termen neauzit încă pe la noi.

N-am fost prea impresionat, deja aveam ceva habar despre diferența dintre vaginal, oral și anal, nemaivorbind de faptul că nu mi s-a întâmplat să fiu astfel deranjat la vreun film în cinematografele arădene.

M-a impresionat mult mai tare povestea Erikăi Schineegger, citită într-un magazin mai popular unguresc, că la ei exista deja și așa ceva pe atunci.

Era vorba de austriaca campioana mondială la ski, descoperită că nu mai poate participa ca femeie la olimpiada următoare de iarnă. Se întâmpla chiar în 1966. Devenit Erik în urma unor tratamente hormonale și a unor operații prin care i-au fost scoase din interior organele (coițele și penisul) sexuale masculine, Erik Schineegger trăiește bine mersi și astăzi, este căsătorit, are o fată și o nepoțică și conduce o școală de ski pentru copii. În 1988, în cadrul unei ceremonii, a cedat medalia de aur celei clasate pe locul doi, fiind de atunci un militant pentru controlul identității sexuale (gender) la probele sportive pentru femei, cazul său nefiind unic, nemțoaicele din RDG, cele care băteau la atletism lumea, fiind cele mai cunoscute ca pendulând, în urma tratamentelor hormonale administrate în cunoștință de cauză de medici care după 1989 s-au cam refugiat în China, între identitatea de femeie și bărbat, fiind cu atât mai performante cu cât erau mai „bărbate”.

Atunci am realizat pentru prima dată că identitate de sex sau gen – literatura de specialitate nu le confundă – nu ține de voință sau educație, este o determinație naturală, mai mult sau mai puțin accidentală, ca oricare alta și care nu depinde nici de dorințele perverse ale individului, în fond până la zece-doișpe’ ani el, individul, nici măcar nu este conștient de toate acestea.
Dar despre asta și altele în partea a doua…