Sau Navalny, cum este mai cunoscut prin presa occidentală.

În chirilice nu ne pricepem, așa că ne lăsăm pe modestele noastre cunoștințe de istorie și cultură rusească pentru a înțelege ce se întâmplă de fapt, în aceste zile, în Rusia lui Vladimir Putin.

Și pentru că am fost demolat acum o săptămână pentru că mi-am permis să-i spun pe nume ex-președintelui SUA, îmi permit acum să spun câteva cuvinte în sens contrar despre Aleksei Navalnîi, unul dintre oamenii cei mai importanți care locuiesc în acest moment pe aici în jurul nostru.

Nu exagerez, asta gândesc pe bune, chiar dacă astfel îl contrazic oarecum pe amicul Simi Todoca, cel care, luându-mi apărarea acum o săptămână, susținea că eu, aidoma lui, nu laud pe nimeni.

Cu toate acestea amicul Simi are dreptate atunci când se subînțelege că rolul presei autentice nu este să laude. Pentru asta există așa numita presă de propagandă, o realitate ulterioară, născută în secolul XX, care de fapt uzurpă numele de presă, creând confuzii în mințile mai nepregătite care cred că diferența de fond este între presa bulevardieră și cea quality, cum se spune mai nou și la noi, de parcă nu am avea în limba română termenul de calitate.

Presa autentică se bazează pe fapte, nu pe zvonuri și șopârle, asigurând astfel posibilitatea să formuleze opinii clădite pe aceste fapte. Sau cum scria acum exact un secol C.P. Scott, editorul legendar de la The Guardian: „Comment is free, but facts are sacred” sau mai pe românește: comentariul este liber, dar faptele sunt sacre.

E important să subliniem încă odată aceste lucruri, având în vedere persoana despre care discutăm.

Aleksei Navalnîi nu este jurnalist, ci jurist și politician, la ora actuală omul de care se teme cel mai tare Vladimir Putin, însă se folosește de virtuțile presei în încercarea sa de peste un deceniu de a prezenta oroarea regimului putinist, un fel de copil din flori al regimului țarist clasic și al celui sovietic, cel care a schimbat doar simbolurile nu și practicile deja înghețate în eterna iarnă rusească.

Acum, bunăoară, după ce a stat jumătate de an în spital în Germania, recuperându-se după o încercare de eliminare a sa prin otrăvire, Navalnîi, înainte de a se reîntoarce în Rusia, a lansat un film documentar absolut zguduitor despre regimul instaurat în Rusia de marele Vladimir Vladimirovici. Mai exact în 19 ianuarie, intitulat Palatul lui Putin sau istoria celei mai mari mite din lume. În nici zece zile filmul a ajuns la peste o sută de milioane de vizionări pe You Tube, în timp ce Navalnîi a fost arestat din nou în Rusia, urmat la câteva zile de arestarea soției sale, Iulia, eliberată în cele din urmă.

Filmul despre care vorbim, considerat deja de unii analiști occidentali cel mai important film documentar din istorie – poate fi vizionat la sfârșitul articolului cu subtitrare în engleză – prezintă, cu o documentare demnă de cei mai mari jurnaliști de investigație, modul în care se construiește pe malul Mării Negre un complex rezidențial care depășește în grandoare și costuri tot ce și-au putut imagina monarhii absoluți și dictatorii din istoria veche sau mai recentă a omenirii.

Nici măcar faraonică nu poate fi numită, depășind prin teritoriu, dimensiune și cheltuieli orice ”investiție” a faraonilor egipteni, mai degrabă este modelul pentru ceea ce se va numi în viitor stilul putinist. Desigur Vladimir Vladimirovici neagă orice legătură cu această ”investiție”, însă echipa lui Navalnîi a făcut o treabă extraordinară – au studiat 100. 000 de extrase de bancă, de exemplu – pentru a dovedi că e vorba, prin interpuși, de un complex rezidențial pentru tătucul Vladimir.

Desigur, toate acestea arată și natura adevărată a regimului patronat – da, de fapt este un patron, un naș al țării întregi – de Vladimir Vladimirovici, printre altele faptul că Rusia încearcă de peste 100 de ani să iasă din acest blestem al pământului și să devină o adevărată țară europeană.

Cam asta spune și Navalnîi de peste un deceniu. A înființat o Fundație Anticorupție – rezultatul voluntarismelor politice de orice fel este întotdeauna corupția endemică – a chemat la demonstrații, a devenit cu timpul o adevărată așchie în fundulețul lui Putin, încercarea din vara anului care a trecut de a-l elimina dovedind teama lui Vladimir Vladimirovici de acest ruso-ucrainian care se pare că nu se teme de nimic și este de neoprit în lupta sa de a aduce Rusia în lumea țărilor europene decente.

În încheiere răspund la o posibilă întrebare: de ce se apucă un jurnalist de provincie îmbătrânit în rele să scrie despre Aleksei Navalnîi? N-avem noi problemele noastre, nu ne ajunge pandemia și corupția de la noi, ce treabă avem noi cu Aleksei Navalnîi?

Răspunsul e banal prin simplitatea și evidența sa ocultată mai nou de haosul digital-virtual: de două sute de ani, cam din perioada în care turcii și-au pierdut importanța în zonă, România și celelalte state est-europene au fost de nenumărate ori victime ale conflictului cel nou, cel dintre orientalismul imperial rusesc și spiritul Europei occidentale aflate în curs de modernizare rapidă.

România în mod deosebit, ajunge să ne gândim la regulamentul organic, la războiul de independență sau la sovietizarea țării după cel de al doilea război mondial.

Cu lideri corupți ca Putin, Rusia va reprezenta în continuare o amenințare mocnită pentru vecinii săi est-europeni în frunte cu România, singura șansă de normalizare fiind victoria în această țară a unor forțe pe care le reprezintă atât de spectaculos acum Aleksei Navalnîi.

Și apropo de curajul său fantastic, tată a doi copii, cu soție și familie, deci: gândiți-vă câți dintre Dumneavoastră v-ați fi întors în țara din care ați fost scoși pe targă între viață și moarte, otrăvit de cei care îl apără pe suveranul Putin…