Cu literă mare pentru ca să se știe că nu vorbesc despre idee.

Securitatea, ca instituție, a fost înființată în 1948, preluând atribuțiile, adecvate, desigur, noilor împrejurări, Siguranței și Jandarmeriei. A fost un proces obișnuit în toate țările ocupate de Armata Roșie, comandanții din anii de început fiind cu toții ofițeri sovietici. Această perioadă care a ținut în mare până la moartea lui Stalin din 1953 a fost și cea mai cruntă, securiștii fiind responsabili pentru distrugerea elementelor opozante noului regim comunist. Reprezentanții lumii vechi au fost hăituiți și obligați să se supună, cei recalcitranți, în frunte cu grupurile de rezistență din munți, vânați și exterminați fără milă.

Cu toate acestea, Securitatea, așa cum ne este ea invocată mereu în presă, nu a fost aceasta. Ea a luat formă în anii șaizeci, după venirea la putere a lui Ceaușescu. Curățată de elementele străine, având chiar direcții antisovietice, această Securitate a fost responsabilă  cu, pentru și de apărarea regimului ceaușist, naționalist și totalitar dar, în primii zece ani, pro-occidental în intenția sa de a  îndepărta țara cizmarului din Scornicești cât mai mult posibil de influența și controlul Moscovei.

Fiind un element important în această diversiune, în anii despre care vorbim, Securitatea și-a confecționat un renume nou. Nu mai era reținută ca o gașcă imundă, semianalfabetă de torționari și călăi, dimpotrivă.

Ofițerul de securitate a devenit simbolul timpurilor noi, o ipostază a agentului 007 din mințile rudimentare ale lingăilor genialului bâlbâit: școlit, e drept, cam repede și superficial, vorbind limbi străine, engleza și franceza fiind obligatorii, patriot rafinat, un adevărat model de carieră pentru tinerii mai răsăriți, dar care nu aveau imaginea istorică necesară pentru limpezirea apelor și cețurilor din cap.

După 1989, această securitate a format noile structuri militare de informații și contrainformații, reprezentanții primei Securități fiind diabolizați și făcuți responsabili aproape exclusiv pentru toate ororile comuniste din țară. Condamnați au fost, totuși, puțini: plecați din țară (Drăghici), ajunși la senectute (Vișinescu), odioșii Securității s-au pierdut încet în negura timpului. Au rămas însă reprezentanții noii Securități, iar influența lor nu se reduce la fărădelegile de dinainte de 1989 care le sunt atribuite.

Moștenirea Securității este de fapt mult mai prezentă în zilele noastre decât am putea crede: ea se întrupează în omul cel nou, atât de iubit de Ceaușescu, care a parazitat și parazitează în continuare structurile de putere, atât politice cât și economice, ale statului român din ultimul sfert de secol.

Patrioți nevoie mare, vorbitori de limbi străine, umblați prin străinătățuri, reprezentanții acestei tagme au dat primii trei președinți ai perioadei de după Ceaușescu dar și mai grav: noua elită economică.

Căutați în amănunt, cu greu găsești vreun om de afaceri sau politician postdecembrist care să nu fi avut câte ceva de mulțumit Securității. Cazul lui Voiculescu fiind notoriu, nu insistăm.

Succesul modelului explică influența lor covărșitoare asupra noii generații de politicieni tineri. Chiar dacă n-au trăit în comunism decât ca șoimi ai patriei sau pioneri, acești tineri politicieni, în frunte cu încă prim-ministrul Ponta, au învățat meserie de la oamenii noi de tipul lui Iliescu și Voiculescu, ducând mai departe mentalitatea forjată în laboratoarele pseudo-patriotice ale ceaușismului biruitor.

Personajul este ușor de identificat: autoritar și lejer, se îmbracă din Occident, vorbește măcar o limbă occidentală la nivel de ghid turistic sau raport de activitate. N-a citit nicio carte în această limbă, știe în schimb cuvinte și expresii exotice care au rolul să dovedească familiaritatea lui cu mediul. Îi place să fie glumeț și popular: glumele sale provenind cam de la curu‘ broaștei, fiind mai mult insinuări sau jigniri mascate.

Dar trăsătura sa cea mai importantă și malignă pentru cei din jur, pentru societatea pe care a ajuns s-o domine, este lipsa sa de scrupule, amoralitatea funciară cu care își urmărește scopul.

Iar acest scop este unul singur: să parvină, să câștige cât mai mult, să facă avere, să se folosească la maxim de binefacerile sistemului pe care îl parazitează în loc să-l direcționeze sau să-l servească.

Lajos Notaros