Pornesc de la zvonul oarecum confirmat că după zece ani de președinție, Klaus Johannis vrea să fie senator, iar pentru asta este nevoie să se modifice legea.

Un pic acolo, un amendament așa, care să-i dea posibilitatea să candideze pentru Parlament, în timp ce este președinte în exercițiu. Nu e vorba de dreptul cetățeanului de a candida, așa cum încearcă să ne aburească până și omul nostru de la Bruxelles ( sau, mă rog, „Bruscles”), ci de interdicția ca cel mai înalt funcționar public să se folosească de acest avantaj atunci când se gândește să mai candideze și la o altă funcție. În cazul nostru de senator.

După toate zvonurile, liberalii au și depus deja la Parlament amendamentul, în timp ce Johannis a declarat că va rămâne președinte până la capăt, nu demisionează înainte de termen pentru a intra în legalitatea așa cum este ea, legalitatea, acum, înainte de aprobarea amendamentului.

Nu m-aș fi legat de această situație dacă nu aș considera că este acțiunea cea mai nocivă pentru democrația românească, o încununare a căderii în derizoriul politic care vine din partea președintelui Johannis. Și poate nici așa nu m-aș fi băgat, dar mai este ceva, un fel de interes particular, având în vedere că am fost student la Babeș-Bolyai pe vremea când și Klaus studia pe acolo. Mai mult chiar, am și un amic, arădean de al nostru, care a fost pentru o scurtă perioadă coleg de an la fizică cu actualul președinte al României.

Din câte mi-a povestit acesta, la vremea respectivă, omul, vorbesc de Johannis, mi-a devenit simpatic. Un tip cam închis în sine, dar preocupat serios de fizică, își petrecea timpul prin laboratoare, la experimente, neavând timp de alte cele. Chiar dacă degetele îi erau galbene de la Carpați fără. Gândindu-mă și la amicii mei șvabi din Sânleani, mi-am zis: de ce să nu încercăm cu un neamț în fruntea țării?

Nu poate să fie mai rău decât cu cei de dinainte. L-am votat deci, chiar dacă cu „România lucrului bine făcut” aveam dubii de la început și chiar dacă aveam îndoieli și de altă natură, gândindu-mă că, totuși, un bun președinte de țară nu are cum să iasă dintr-un introvertit notoriu, preocupat doar de interesele sale stricte.

Din păcate, îndoielile au devenit certitudini pentru mine forte repede, sasul rămas la Sibiu chiar dacă toată familia sa a plecat în Germania, la Würzburg, devenind președintele preocupat mai mult de sine și mai ales de soție, cea pentru care, se poate presupune, a rămas în România. S-a înconjurat cu oameni sub nivelul său, probabil ca astfel activitatea sa reținută atât în fapte cât și în vorbe să pară totuși demnă de atenție.

S-a folosit nebănuit de viclean de perioada bună a integrării țării în UE, atribuindu-și merite inexistente, folosindu-se de toate oportunitățile care decurgeau de aici. Doar pentru ilustrație: Klaus Johannis a făcut în zece ani spre 200 de vizite oficiale în diferite țări. Împreună cu Prima Doamnă, desigur, ajungând în țări pentru care până și Ceaușescu ar fi invidios, cel care în 25 de ani a reușit cu puțin mai multe excursii decât al nostru Johannis.

Problema cea mare e însă cu „România lucrului bine făcut”, sloganul cu care Klaus Johannis a devenit președinte. Foarte bine ales, insinuând că e vorba de un neamț calculat, practic și eficient, care va face la nivelul țării ceea ce a făcut ca primar la Sibiu.

Desigur, analiza ar putea începe cu întrebarea: ce a făcut de fapt el la Sibiu? S-a folosit de o conjunctură favorabilă, de relațiile sale firești cu Germania, reușind să readucă ceva din amintirile legate de civilizația multietnică, europeană de acolo. E drept, a mai reușit ceva, să nu uităm de procesele legate de casele pe care și le-a dobândit tot acolo, în Sibiu. Dintre care unul, ajuns la DIICOT, nu este încă soluționat.

Dar să trecem peste asta, chiar dacă, în 2014, întrebat ce crede că gândește un profesor atunci când aude că un alt profesor își cumpără din salariu șase case, Johannis a dat un răspuns care ilustrează modul său de a vedea lumea, inclusiv insistența sa de a continua în politică la Senat. A spus atunci: „ghinion”, după care a adăugat: „ghinion pentru mine”.

De altfel, faptul că Johannis are o slăbiciune deosebită pentru case s-a mai văzut și la începutul acestui an, atunci când o publicație de investigații a ajuns la concluzia că o vilă de pe Bulevardul Aviatorilor este pregătită pentru a fi locuința de protocol al lui Johannis după ce nu va mai fi președinte. Situația rămâne confuză, președintele având răspunsurile de pe acum obișnuite în doi peri, iar premierul Ciolacu declarând că nu știe dacă da sau nu.

Și cu asta am ajuns la final, lucrurile se întâlnesc ca într-un film american de două parale. România lucrului bine făcut mai stă și așteaptă alte vremuri, în timp ce Klaus Johannis, profesor pensionar, va deveni și președinte pensionar cu toate avantajele ce decurg de aici. Dar încă nu se va opri în culegerea și strângerea privilegiilor pe care le-a obținut în cei douăzeci și ceva de ani de când a intrat în politică: dacă se poate și oare de ce nu s-ar putea: ar mai dori măcar un mandat de senator. Aproape că sună mai bine ca președinte.

Plus că seamănă cu NATO…