În ultima instanță ceva totuși rămâne!
După orice nenorocire, catastrofă sau fie ce-o fi rămâne umorul, râsul, haiul de pe lume…
O, genii întristate care mor/ în cerc barbar și fără sentiment/ prin asta ești celebră-n Orient,/ o, țară tristă, plină de umor…
Până și a-l cita pe Bacovia acum, la peste optzeci de ani de când a scris aceste rânduri, pare o poantă.
De prost gust, poate, dar tristă și plină de umor.
Nu știu cum se leagă umorul cu neseriozitatea, n-am nici timp nici spațiu să-mi dau aici cu părerea, pare însă fezabil – asta ca să nu uităm nicicând de Petre Roman – să pornim de la ideea că doar umorul autentic, de mare finețe, dramatic în structura sa interioară, poate fi serios.
Bășcălia, șmecheria agresivă, poantele de prost gust care vin din frustrări, lipsuri și dorință ieftină de a domina cu orice preț aruncă o lumină crepusculară asupra lipsei de consistență, a lipsei de caracter, în fond asupra neseriozității substanțiale ce definește omul și comunitatea care le practică.
Iar această neseriozitate, prin implicațiile sale banal de subtile, este criminală.
Nu mai insist asupra tragediei de la clubul bucureștean, morții se numără încă, cauzată de un șir infinit de neseriozități ucigătoare. Începând cu modul în care s-a ajuns în folosința acelui spațiu, industrial până la urmă, și continuând cu veselia cu care s-au obținut aprobările, vizele, certificatele.
La fel de neserioasă a fost – îmi cântăresc cuvintele cu grijă – revolta care a urmat.
Fără cap și coadă, a refăcut vestita poantă a elefantului care a născut un șoricel bolnav: un guvern tehnocrat care face mișto de ideea tehnocrației.
Există o expresie pe care n-o voi folosi aici despre cum și cu ce se râde de ea.
Ministru la 28 de ani, manechin căsătorit cum se cade, ce poate fi mai haios ca asta?
Fără drept de parafa, medic ce nu și-a terminat încă studiile de bază, ministru la un sistem bolnav, șef – ideea de slujitor, înțelesul inițial al termenului de ministru n-a ajuns niciodată la conștiința publicului – în chiloți pentru bolnavi tratați în străinătate, ce poate fi mai de râs ca asta?

Poate doar un ministru al Justiției fără studii de drept. Sau un ministru de interne subinginer de formație. Și toate acestea în ideea că ăștia nu-s politicieni, nu-s puși acolo de partide, nu, ei sunt specialiști în domeniile de mare răspundere pe care le vor conduce.
Ei sunt pricepuți, specialiști, tehnocrați, Doamne, ce frumos sună. Îți vine să mori de râs!
Vai de mine și de noi, ați văzut ce hai o fost în comisia juridică?
Comisia, formată din cutre trecute prin ciurul și dârmonul politicii șmecherești postdecembriste, a desființat-o pur și simplu pe nefericita oengistă, demonstrând cu rânjetul pe buze că, departe de a fi o tehnocrată a dreptului, este chiar penibil de nepregătită.
Te așteptai ca după așa un tur de forță comisia să respingă nominalizarea Doamnei la Justiție.
Aș! A aprobat-o! Să mori de râs, nu alta!
O Doamnă de la ALDE a demisionat în semn de protest – nu, nu din Parlament doar din comisie, nu vă speriați! – ceilalți au votat voioși pentru cea considerată necalificată pentru post.
Nici nu știi la ce să te gândești, ce să mai crezi…
Distracția înainte de toate, hai să ne veselim, să facem mișto de madama, oricum jocurile sunt făcute, să ne simțim măcar bine între noi…
Să nu le treacă prin cap ideea, totuși simplă, după care un astfel de comportament dovedește o neseriozitate compromițătoare, este de fapt o recunoaștere fără voie a faptului că nu contează priceperea, profesionalismul, asta ca să nu mai pomenim de vetuste trăsături de caracter precum onestitate, onoare, sensibilitate socială, o recunoaștere implicită a imposturii proprii, a imposturii întregii clase politice din care fac parte atât membrii comisiei cât și cei pe care îi examinează?
E comic de tot, nu-i așa?
Și haioasă e și ușurința cu care la sport politiciana Szabo a fost înlocuită cu tehnocrata Lipă.
Ce să mai spui de afirmația Domnului Tăriceanu-Harley-Davidson după care tehnocrația ucide democrația.
Să te tăvălești de râs, nu alta!
Dar comedia cea mare este hotărârea nestrămutată a aleșilor neamului de a-și păstra agoniseala de un sfert de veac.
Cu orice preț!
Între două nenorociri și comisii, reprezentanții aleși se ocupă exclusiv de sporuri și onorarii, coloane și reprezentații, case și procese.
Să mori de râs cât de caraghioși pot fi!
Am început cu Bacovia, un poet lipsit de umor, închei cu Ion Creangă, un povestitor de un umor copleșitor.
Râzi tu, râzi, Harap Alb!
Albu-i negru și negru-i alb, orice-i posibil în țara unde nu te poți baza decât pe Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă…
Și în care toți, dar toți ăștia, te atenționează de la început:
Râzi tu de mine, râzi, Harap Alb, dar mai bine ar fi să râzi de tine…

Lajos Notaros