Vine momentul când, ajuns la o vârstă și observând lumea scufundată în ecranul telefoanelor, te întrebi oarecum îndoit, oare cum se vor termina toate acestea.

Privirea directă, ochi în ochi, aproape nu mai există, până și îndrăgostiții privesc îmbrățișați ecranul în selfie-ul dublu care va ilustra fericirea lor dincolo de orice dubiu. Pentru ceilalți, desigur, fiindcă ei nu mai știu ce este aceea. Mai precis o confundă cu tot ce le este oferit pe nenumăratele căi digitale, începând cu reclamele pentru cosmetice și potențatoare pentru potență și terminând cu imaginile care curg fluviu pe facebook despre călătorii, aniversări, plus nesfârșitele urări de bine și fericire la tot felul de ocazii.

Vremurile de acum 20-30 de ani par din epoca de piatră. Cum adică, să te duci pe jos până la iubită, eventual cu tramvaiul, fără mașină? Și de ce să te duci să o scoți la o plimbare sau la un film, eventual la un dans, din moment ce ai totul la dispoziție pe site, plus mesajele care vin și se duc cu nemiluita.

Când nu mai e necesar să ai cuvintele la tine, o fotografie face totul.

Poți „eterniza” orice, chiar și momentele vieții tale care până acum țineau de sfera intimă. Și să le pui la dispoziția tuturor celor interesați sau nu, dar care se plimbă cât e ziua de lungă pe site-urile de socializare. Și nu pe oricare, ci pe alea pe care se vorbește în imagini. Nu mai este vorba nici măcar de Facebook, o platformă depășită deja, bună poate pentru cei mai în vârstă sau cei nostalgici. Prea multe vorbe acolo, unii își scriu memoriile, fără să pună măcar o poză. Alții, și mai pretențioși, își publică acolo așa zisele lor gânduri, de parcă dincolo de fotografie ar mai exista ceva care să redea fidel realitatea.

Da, epoca în care trăim, am mai spus asta cândva, a început cu prima fotografie, cea realizată de Nicéphore Niépce în 1826. Chiar dacă numele tehnicii și a produselor sale la început s-au numit daguerreotipuri, după numele lui Louis Daguerre, cel cu care Niepce lucra la tehnica conservării imaginilor pe o suprafață tratată chimic. Prima fotografie păstrată, cel puțin după câte știm acum, este o imagine a străzii din geamul lui Niépce. Timpul de expunere a fost de opt ore, așa încât soarele este reprezentat printr-o bandă continuă care traversează sus spațiul. Prima fotografie în care apare un om, de fapt doi, este cea realizată de Daguerre în 1838, reprezentând un colț de bulevard parisian. Strada pare pustie, se vede doar un om într-o poziție caracteristică în fața lustragiului. În realitate, timpul de expunere fiind de 15 minute, strada era populată cu oameni și chiar căruțe, birje, însă fiind în trecere, tehnica, încă primitivă, nu a reușit să îi „imortalizeze”.

În anul despre care am pomenit, tehnica lui Daguerre devine publică, fotografiile, numite încă daguerreotipuri, se înmulțesc, în anul imediat următor apărând și primul „selfie”. A fost realizată de americanul Robert Cornelius, un chimist din Philadelphia interesat de noua tehnică.
Până pe la sfârșitul secolului XIX fotografia era un lux, astfel încât primele „poze” de grup, de familie, reprezintă, fără excepție; oameni înstăriți din diferitele părți ale globului. Dar chiar și în prima parte a secolului XX fotografia nu era pentru oricine, tehnica fiind încă anevoioasă și relativ scumpă.

Nici măcar la începutul celei de a doua jumătăți a secolului XX, fotografia nu era la îndemâna oricui, chiar dacă tot mai mulți își cumpărau aparate portabile, developarea imaginilor cerea o pricepere în plus, fiind realizată de fotografi profesioniști.

Explozia s-a produs acum 20-30 de ani odată cu apariția tehnicii digitale, înainte de toate, fiind urmată de apariția telefoanelor mobile înzestrate cu aparat fotografic. Ultima evoluție are cel mult douăzeci de ani, primele astfel de aparate devenind accesibile în jurul anului 2000.

Acum, după nici douăzeci de ani, nu mai vezi, cel puțin la oraș, om fără telefon mobil și cu aparatul foto de rigoare. De la șapte-opt ani în sus și până aproape de moarte – imposibilă de fotografiat – oamenii mai nou fotografiază și se fotografiază cu iluzia că au reușit să învingă timpul, să eternizeze trecerea lor prin viață cu toate cele pe care fiecare în parte le consideră importante.

Este iluzia care scoate de fapt omul din eternul spiritual, aruncându-l în cotidianul fără semnificație. Chiar dacă pare nițel pretențios, tot ce este important în viața unui om se întâmplă în interior, în realitatea intimă a fiecăruia dintre noi, acea realitate care rămâne și realizează conexiunea noastră cu ceilalți. Și cu ceea ce nu se vede…

Folosirea fotografiei ca un panaceu pentru exprimare și atitudine transformă viața noastră ruptă din eternitate în tehnică a impresiilor perisabile.

Nu spun toate acestea ca să mă dau interesant, ci pentru că, observând în aceste zile, pe care le-am petrecut mai mult în afara casei, cum a monopolizat telefonul deștept și aparatul din el viața fiecăruia, am realizat că ar fi bine să ne trezim, să realizăm în cele din urmă că imaginea digitală de pe ecranele telefoanelor nu este viața așa cum ne-a fost dată la naștere, ci un ersatz, un alibi, un mod pervers de a ne sustrage din această viață.

Și așa cum se întâmplă, problema nu este cu această tehnică și cu aceste aparate, ci cu modul în care le folosim, în greșeala în care cădem atunci când credem că ecranul înlocuiește realitatea, ne exprimă și ne înlesnește trecerea prin viață.

Departe de asta: dimpotrivă, devenim pe nesimțite robii acestei lumi artificiale fără să ne putem folosi de ea așa cum fac artiștii, fie că sunt artiști ai cuvântului sau ai imaginii. Nu dramatizez, doar îmi exprim niște îngrijorări, fiindcă realitatea adevărată, cea de dincolo de ecrane, ne asigură fără drept de apel: toate-s vechi și nouă toate…

PS: Videoul este primul film, imagine în mișcare, realizat în 1896 de frații Lumiere și surprinde intrarea trenului în gara La Ciotat…tot Franța…și fără muzică, desigur…