Dacă mai stau, foarte rar, pe vreo terasă la Arad, am grijă să nu fie pe Bulevard.

Nu-i înțeleg pe tinerii și ultimii bișnițari de pe lumea asta care se-nghesuie pe acolo, inhalând gaze de eșapament și vorbe de duzină, imaginându-și că se află în mijlocul evenimentelor.

Mai nou stau căteodată pe o terasă în Pădurice, în verdeața zisă seculară, cu spatele la lac iar cu fața spre marile probleme ale omenirii. N-am ce face, trebuie să abordez aceste chestiuni, cei de acolo mă cunosc și au pretenții de la mine.

La o cafea, la o bere, fără exagerări tinerești.

Și tot stând așa, aflu eu că Balint va scrie cu moderație și calm despre proiectul Twin City Arad-Timișoara, că deocamdată asta este, proiectul n-ar fi rău de s-ar realiza properly, cum zice englezu. Baiu e că n-avem substanță iar experiența trecutului ne proiectează într-un viitor cam sumbru și de această dată. Pe ce ne bazăm noi, se întreabă zgomotos unul în trecere, preluând tema din zbor.

Nu mai așteaptă răspunsul, acesta vine de pe micul ecran cam mare agățat pe peretele de vizavi.

E pe BBC Earth – o poziție exclusă de pe ecranele de pe Bulevard –, tocmai vorbește un bătrân cosmonaut sovietic despre moartea lui Koroliov, părintele programului spațial din USSR, pardon URSS.

Documentarul e despre întrecerea spațială sovieto-americană din anii cincizeci-șaizeci ai secolului trecut iar omul zice că acest Koroliov, ascuns de propaganda de atunci precum Kalașnikov, era capul programului, adjunctul său, Mișin, cel care l-a urmat, reprezentând mâinile în acestă imagine.

Rămas fără cap, doar cu mâinile agitându-se în van, programul sovietic a pierdut cursa în anii șaizeci, aselenizarea americanilor marcând trecerea sovieticilor pe planul doi.

Cu alte cuvinte, unde nu-i cap vai de ce rămâne, că-i picior ori mână contează mai puțin, deduc eu apelând încă odată și din nou la milenara înțelepciune a locului unde mă aflu.

Și cum v-am spus mai înainte, mă aflu pe terasa lui Balint de la Casa Sindicatelor, stând cu spatele la lac și cu fața la ecranul Samsung cât pânza de cinema din Căminul Cultural din satul meu natal, încercând să-mi găsesc o temă care să nu aibă de-a face cu proiectul Arad-Timișoara.

Mă gândesc mai de mult să scriu despre soarta crudă a intelectualului în societatea noastră contemporană, românească și arădeană îndeosebi. Numai că tema mi se pare pretențioasă peste măsură, cum să te apuci tu acum și aici, pe online, adică, și în plina vară la Arad, să perorezi măiastru despre cultură și intelect, despre spiritualitate și educație.

Numai dacă nu așa!

Să rămâi, prin urmare, la milenara înțelepciune, la bunul simț al mujicului ajuns cosmonaut – ei, da, aici a observat Balint că americanii îi numeau pe cei pe care îi trimiteau în spațiu astronauți și trebuie să-i dau dreptate, ceea ce nu-i deloc ușor într-o discuție intelectuală –, să înțelegi că fără creier nu se poate, de intelectuali ai nevoie și în iad, acolo, poate, cu atăt mai vârtos, iar dacă manelizezi societatea cu bună știință să nu te miri că tot ce-ți iese pe gură seamănă cu tot ce iese pe gura oricui și îndeosebi cu tot ce iese pe gura lui Gigi Becali.

Și în timp ce mă gândeam eu la toate astea și la altele, desigur, Balint începe să spună bancul acela despre limba olandeză, bun bancul, dar cam jignitor, prea puțin intelectual așa sau cum să spun, hai că-ți spun și eu unul, mă trezesc vorbind aiurea după poantă.

Cum să spun eu un banc aici pe terasa de la Sindicate cu toți băieții ăștia plin de testosteron și alte cele care ies din sala aia cu aparate și cu toate fetele care intră pe furiș și ies parcă amazoane, cu Balint preocupat doar de bancurile sale, cu Alin grăbit și preocupat doar de mersul portalului, cu țiganca de la masa vecină care ne întreabă dacă, după părerea noastră, te poți îneca în lac?

Cum să spun eu un banc, eu care am teoretizat la nesfârșit că cel care nu are har la povestit bancuri poate strica și cel mai bun banc din lume, în timp ce unul cu talent poate transforma și un banc de doi bani într-unul  de să te apuce răsul în biserică și peste două-trei zile?

Și mai ales cum să spun eu un banc pe care l-am citit pe facebook? Și care e, pe deasupra, variantă la o veche poveste evreiască – umorul este sau britanic sau semit, iar dacă nu este, nu e! –, bună, bună de tot, că de n-ar fi nici nu s-ar povesti.

Asta este: Johannis, aflat în vizită la Regina Elisabeta, o întreabă: cum se face, Majestatea Voastră, că reușiți să vă înconjurați doar cu oameni inteligenți?

Regina îi răspunde: foarte simplu, le pun câte o întrebare și în funcție de răspunsul dat, îmi dau seama dacă sunt sau nu inteligenți. Uite, de exemplu, îl voi suna acum pe David Cameron!

Regina pune telefonul pe speaker, sună, iar când prim-ministrul ridică receptorul îl întreabă: îmi puteți spune cine e acela care este copilul părinților Dumneavoastră și cu toate acestea nu este nici frate, nici soră cu Dumneavoastră? Cameron râde și răspunde: simplu, Majestate, sunt chiar eu!

Ei, vezi, atât de simplu este, se uită Regina la Johannis.

Acesta, de cum ajunge la București, îl convoacă pe Mihalache, punându-i întrebarea cu pricina. Mihalache, răvășit de complexitatea întrebării, îi cere timp de gândire, se duce la stafful său, ăia nimic, până când la unul dintre ei îi vine o idee: hai, că-l cunosc pe Pleșu, îl întreb acum pe el.

Zis și făcut, la telefon Pleșu râde zgomotos, văd că vă arde de glume: eu sunt, normal, cine să fie?

Mihalache, ușurat, se duce glonț la președinte: am aflat, Domnule Președinte, este Pleșu!

Johannis, superb și satisfăcut: ești un dobitoc, Mihalache, nu este el! Este David Cameron!

Noa, că de asta ziceam cu intelectualii…