Nu ne vom pierde timpul în acest text cu Andrei Ando, platforma care ne găzduiește exprimându-se de ceva vreme și în cele mai diverse moduri despre posturile și imposturile sale. A. Ando este un exemplu de oportunism veleitar, nimic mai mult și nimic mai puțin. Problema cu el este că nu trebuia să ajungă în niciunul dintre multiplele posturi de conducere pe care le ocupă, președinția Fundației pentru Capitală Culturală fiind doar unul dintre ele, e drept, cel mai de ”lucrativ”.
Problema noastră, iar în acest caz concret a Domnului Cătălin Lazurca, apare înaintea unui mare semn de întrebare: cum de a ajuns, totuși?

Însă Domnul Lazurca, pe care îl asigurăm de aici de întreaga noastră considerație, mai are cel puțin două probleme – așa cum reies ele din luarea de poziție de pe Facebook, dacă am înțeles bine. Asta ar fi chiar prima: de ce pe Face? De ce nu instituțional, de ce nu în comisii, comitete și consilii? Strâns legat de aceasta este problema oportunității ieșirii Domnului Lazurca. De ce acum, de ce motivul este unul care n-are nicio legătură cu Aradul, viața ei, cultura arădeană și alte cele? Și în cele din urmă: ce a păzit Domnul Lazurca până acum? Cum de nu și-a dat seama timp de trei ani – de când este consilier și se ocupă acolo de cultura municipiului – cu cine are de a face în persoana Domnului Ando?

Încercând să răspundem la aceste întrebări, realizăm că ele sunt strâns legate, reprezentând diferitele fațete ale aceleiași chestiuni. Am folosit elemente de limbaj lemnos tocmai pentru a pregăti ideea principală a textului: sindromul tovarășului bun ghidează în continuare viața partidelor, atât pe plan național și cu atât mai mult local, din democrația noastră din ce în ce mai puțin originală.
Nu intru în amănunte, ajunge pentru cei foarte tineri să spun că în comunism important era să fi tovarăș bun. Nu om, nu meseriaș, nu tată, nu soț sau soție, nu profesor sau gânditor, tovarăș să fii – și încă unul de al nostru: bun. Calitatea de membru al găștii noastre, care respectă regulile tot de noi stabilite, era peste orice altceva. În fapt, le subsuma pe toate celelalte. Fiind tovarăș bun erai și om bun, soț iubitor și gânditor de excepție.

Logic, în momentul în care se descoperea că nu ești de fapt cine te pretinzi, un bun tovarăș de al nostru, totul se prăbușea. Deveneai un nimeni, un obscur incompetent, un curvar ordinar care bea banii de alocație de la gura copiilor.

A. Ando a fost o vreme, iar pentru cei mai mulți este în continuare, tovarăș bun sau cel puțin așa dădeau de înțeles cei care l-au propulsat acolo unde se află acum. Cameleonic, știe să intre sub pielea oamenilor care au nevoie de asigurări – asta ca să nu le spunem lingușiri – exterioare pentru a se crede puternici; fără principii, poate adera la orice dacă așa îi cere interesul.

Domnul Lazurca s-a luminat brusc și dintr-odată în privința lui în momentul în care acesta s-a comportat ca un pesedist sadea, luând partea lui Rus, cel cu curvele și golanii. Cu toate că, așa cum chiar Domnia sa recunoaște, n-avea dubii privind calitatea culturală inexistentă a președintelui fundației culturale. Dar asta treacă-meargă, spune Domnul Lazurca, greșeala cea mare este poziția editorialistului omnipotent într-o chestiune politică.

Nu ne referim aici și acum la aberațiile lui Rus sau la limitarea imitativă a editorialistului arădean. Miza este atașamentul partinic iară nu competența. Dacă nu o dădea în bară cu Rus, Ando, din punctul de vedere al Domnului Lazurca, putea să se lăfăie mult și bine în postura de grangure cultural, în ciuda faptului că nu are nicio calificare pentru asta. Și să nu vă gândiți la școli sau diplome, astea se pot obține mai nou fără probleme.

Domnului Ando – Domnul Lazurca, autorul Celebrului animal, știe foarte bine – îi lipsește dimensiunea culturală așa cum mie îmi lipsește auzul muzical. O ai sau nu o ai, nu există cale de compromis. În lipsa calităților muzicale, eu nu sunt destul de obraznic să mă dau drept pianist. A. Ando este, obrăznicia fiind calitatea definitorie al oricărui veleitar. Domnul Lazurca a acceptat până acum în orchestra sa culturală de la municipiu un pianist care n-a cântat la viața lui la pian.

L-a acceptat pentru că l-a considerat tovarăș bun, o persoană utilă pentru ceea ce se întâmpla în această orchestră.

Logic, urmează ultima întrebare, absolut deranjantă pentru Domnul Lazurca: oare ce s-a întâmplat până acum acolo, în comisia aia culturală, de au avut nevoie de tovarăși atât de buni precum A. Ando?