Între sute de catarge bătute de vânt, avem un politician. Îl cheamă simplu Ilie Bolojan. E interimar. Și intermediar. Adică, între. Intre noi și voi, între ei și ceilalți. Și face mereu ce trebuie. Așa este el: știe ce trebuie.

Problema este că ceilalți nu prea știu. Au ei așa un sentiment neaoș că everything goes. Merge orice, numa nouă să ne fie bine. În rest mai vedem noi, mai precis ei.

Și ce dacă George Simion este fiul din alambicul politic al Dianei Șoșoacă și Călin Georgescu? Nășit departe, într-o capitală unde toate au un singur rost: ceilalți nu contează. Și ce dacă Nicușor Dan este așa ca eroul din filmele americane cu profesori distrați? Important este că deranjează. Ca profesorii adevărați, în general.

Altfel spus, Ilie Bolojan trebuie să împace capra cu varza. Capra de la ei cu varza de la noi. Și uite că omul se descurcă. Ciolacu e pe ducă, Lasconi deja s-a dus, mai rămâne Kelemen. Da, Hunor, cum se zice în românește. Pe ăștia îi ai, cu ăștia te duci la finală.

E un meci pe viață și pe moarte, iar dacă câștigi nu devii campion, adulat de galeria condusă de simioni, cel mult un arbitru înjurat pe moment și uitat în cele din urmă.

E un meci jucat de populația unei țări aflate în derivă. Nu de azi de ieri, de când îi lumea. Mereu la mijloc între ruși și restul lumii, în fond treaba a început cu Dimitrie Cantemir navigând între ruși și turci, a continuat cu Bălcescu între turci, ruși și nemți, plus niscaiva unguri, de ceilalți nici nu are rost să mai amintim, din moment ce șirul a culminat cu Ceaușescu. Ceea ce e de reținut e că rușii au fost de la început acolo și au rămas în continuare.

Și pe deasupra treaba acum este mult mai complicată. Cei de dinainte aveau în față interesele diferite pe care trebuiau să le împace astfel încât să iasă și ei bine, cei de acum aproape că nu mai au nimic în față în afară de internet.

Internetul care, la modul general, a devenit mintea celor fără minte.

Înainte era simplu: cei care nu gândeau, se luau după alții care mai și gândeau. Dar rareori ajungeau să fie băgați în seamă de cei de pe o altă laviță decât cea pe care stăteau ei. Vorbeau așa între ei, bârfă se numea și nimeni nu se gândea că cele discutate pe laviță ar putea schimba soarta țării sau, Doamne feri, a lumii.

Ei, acum pe lavița asta virtuală alta e treaba. Toată lumea stă acolo, în engleza de baltă se descurcă toți, dar nici nu trebuie asta ca să fi de acord cu oricine îți convine și care spune ce crezi și tu. Sau ți se pare. Limba, de altfel, nu este o problemă, nici măcar gramatica sau ortografia, toată lumea înțelege ce vrea indiferent de text sau imagine. Iar Facebooku’ și TikToku’ sunt deștepte, se prind ușor ce îți place și îți trimit pe urmă numa’ din alea. Așa că e chiar mai bine ca pe lavița de pe vremuri. Acolo mai putea să se așeze câte unul care băga strâmbe, îți râdea în nas sau îți spunea de-a dreptul că ești prost.

Aici, holbându-te la ecrane, nu la oameni, după o vreme, e exclus: bula ta e bula ta, ce bula ta!

Așa că în bula ta poți susține că Simion e salvatorul. Că nu le are cu politica pe bune, nu-i o problemă. Dimpotrivă! Așa le trebuie la ăștia. Care ăștia? Păi, ăștia pe care i-am sau i-au ales mereu și nu sunt în stare de nimic. Mai precis se pricep și ei la ceea ce ne pricepem și noi: la texte și minciuni, șmecherii și bombe. Sau să își umple buzunarele cât ai zice pește. Sau, mă rog, patrie, popor, popou. Libertate și dreptate.

Ei, cam asta este. Virtualul omniprezent – dincolo de serviciile pe care, folosit adecvat, le oferă – are și o mare capcană: relativizează autoritatea. Și mai precis: autoritatea reală, bazată pe competență, adică pricepere. Pe virtual, adică pe site-urile de socializare, autoritatea competenței dispare în relativismul copleșitor al părerilor postate. Nu vei găsi pe Facebook sau pe TikTok o postare fără like-uri, poți spune orice idioțenie și poți fi sigur că vei găsi destui care vor fi de acord cu tine, mai mult, te vor felicita.

Mecanismul este atotputernic atunci când e vorba de domenii la care, nu-i așa, se pricep toți. Sunt două, poate chiar trei: fotbal, filme și… politică. La femei, mai nou, nu ne băgăm. E complicat. Asta este, pe FB sau TikTok, politica devine un fel de meci de fotbal transmis în direct. În care nici măcar nu poți pune întrebarea:cine are dreptate. Depinde, nu-i așa, cu cine ții. Dacă ții cu UTA, la fel ca mine, amândoi avem dreptate, dacă ții cu adversarul ești un bou pe care nici nu îl băgăm în seamă. Dacă ești fan Clint Eastwood, ești ok, fiindcă și eu sunt. În schimb dacă ești mort după Al Pacino, ești un jalnic fără importanță.

Și uite așa, ajungem la politică. Cu Simion e chiar ușor, în fond omul vine din fotbal, șef de galerie, îi place să se dea vedetă, ce ne-ar mai trebui? Ah, că nu este politician? N-are nimic care să îl facă politician adevărat: inteligență, prezență de spirit, educație și putere de analiză? Și oareșce caracter, că în politică asta contează enorm. Nu contează, este omul nostru, vedeta echipei noastre, deci: gura, măi, tăntălăilor!

Că celălalt are de toate? Cultură, școală, experiență și rezultate? Nemaivorbind de caracter. Și care-i treaba? Nu-i omul nostru, așa că este un nimeni în drum. Și atunci am fost încă finuți.

Aici am ajuns. La un meci de fotbal în care fotbalul nu contează. Jocul, frumusețea, complexitatea jocului nu ne intere’. Cine câștigă? Ai noștri să câștige, asta este singura noastră dorință și gând.

Fiindcă de o vreme trăim pe TikTok sau pe Facebook, iar restul nici nu mai există.

Ce Bolojan, ce Nicușor, Dom’le…

Citește și:

Ilie Bolojan, mesaj după criza care a lovit puternic România: „Vremurile liniștite au apus!”