Am citit acum câteva zile o postare a unui amic despre Aradul său. A fost una dintre puținele postări de pe FB care meritau citite până la capăt. Ideea nu mi-a venit atunci, în fond am mai scris despre orașul în care trăiesc – cu câțiva ani de întreruperi – de peste cincizeci de ani, nu pot însă să nu amintesc de postarea lui Alecu Chiriță despre Aradul așa cum îl vede și simte el. Și uite, așa, se mai întâmplă și lucruri plăcute pe FB.

Plecarea din satul natal, din ultima localitate din județul Arad spre Oradea, s-a produs fără voia mea, a fost o dramă în familie care a precipitat această plecare. Aradul nu a fost alegerea părinților mei, ci a bunicii mele după mamă. Personalitate puternică, a reușit să îl convingă pe ginere să nu plece unde dorea el, la Oradea, ci la Arad, acolo unde ea venea din Pădureni (Chișineu-Criș), din toamnă până-n primăvară, săptămânal, la piața cu zarzavaturi.

Nu-i de mirare că prima realitatea arădeană care mi-a rămas adânc întipărită în memoria afectivă a fost piața. De fapt, piețele, fiindcă bunica le alterna pe cele două, în funcție de interesul de moment. Cea mare și cea mică, așa cum erau cunoscute pe atunci de toți arădenii. La început, am stat vreo cinci ani în Sânleani, pe vremea aceea încă predominant șvăbească, iar după ce am intrat la liceu luam autobuzul 13 de la Podgoria spre Sânleani. Nu degeaba i se spunea și i se mai spune Podgoria, din moment ce acolo era Gara Electrică, iar „muscamorul”, așa cum îi zicea proful de română, pornea de acolo spre podgorie.

Tot acolo, așteptând autobuzul, tata mă invita la doi mici și un suc după meciurile UTA-ei. El nu lipsea de la niciun meci, în fond a trebuit să plece din satul natal fiindcă, lucrând la CEC, mai băga ceva bani și la clubul Progresul din localitate. Pe vremea aceea a fost ceva ieșit din comun ca o echipă sătească să câștige campionatul județean și să joace pentru divizia a treia. Mersul la UTA era o adevărată ceremonie, iar micii și sucul pentru mine și berea pentru el reprezentau încheierea festivă a etapei. Asta e, nu am ce face, pe atunci eram cea mai tare echipă din țară și nu am luat mai multe campionate doar două strict din rațiuni politice. Nu se făcea să umilești atâția ani capitala.

Cu toate acestea cel mai mult îmi plăcea când ne duceam cu tata la film. Nu am fost de prea multe ori, după intrarea la liceu am devenit independent din acest punct de vedere, însă primul film văzut la Arad mi-a rămas adânc întipărit în memorie. Se numea Contele Bobby, spaima Vestului Sălbatic. Un film cum numai nemții puteau să facă, în revenire după rușinea celui de Al Doilea Război Mondial. L-am văzut la Mureșul – Dacia încă nu exista –, impresionat profund de sala uriașă, decorată până și pe plafon.

Poate am avut și noroc, am cunoscut Aradul din ce în ce mai profund în anii de maximă deschidere a socialismului românesc, cei dintre 1965-73. Era perioada în care Ceaușescu, proaspăt uns prim-secretar, a trecut la eliminarea concurenței prin liberalizarea nemaivăzută a vieții în comunism. În cinematografe au apărut filmele americane, era și Pepsi, magazinele pline cu tot ce-ți puteai dori, la TV se dădeau lucruri inimaginabile înainte, se părea, cel puțin pentru câțiva ani, că mergem spre cea mai bună lume dintre cele posibile.

Aradul, în această perioadă, era unul dintre cele mai cosmopolite orașe din țară. Dincolo de faptul că pe Corso se vorbea, pe lângă română, curent, maghiara și germana, nu era nimic excepțional să auzi oameni vorbindu-se în italiană, franceză sau engleză. Mai ales italiană, Aradul devenind pe nesimțite centrul turismului sexual pentru italieni. Dar nu numai, desigur. Iar toate astea însemnau, printre multe altele, că aveai acces și la produse occidentale care nu erau prin magazinele socialiste, înainte de toate blugi și adidași. Sunt aproape convins că atât termenul de „adidas” în loc de pantofi sport și cel de „bișnițar”, în loc de speculant, s-au născut la Arad, chiar dacă bucureștenii nu vor recunoaște asta niciodată.

Citește și: Enola Day – Nimicul care ne omoară

Ca rezultat, eu în Arad nu m-am simțit niciodată străin. Nu am avut probleme pentru că aș fi ungur sau pentru că vorbeam o altă limbă cu cineva decât cei din jur. Dimpotrivă, în liceu, colegii care nu știau ungurește, mă rugau să mai traduc din ce zice Omega sau LGT, fiindcă ascultând muzica lor, nu era atât de simplu ca la Beatles sau Led Zeppelin. Era de la sine înțeles că dacă umbli în blugi și adidași și asculți muzică „străină”, știi și atâta engleză să te descurci cu textele lor.

Iar acum, ajuns la o vârstă, dar fără să am nostalgii vetuste și fixații de om bătrân, exact asta îmi lipsește din Aradul meu. Dorința de a merge înainte cu fața spre occident, interesul pentru lucruri deosebite și bine făcute, bunăvoința față de celălalt, cel care nu are cum să fie ca tine, interesul pentru afaceri și cultură și lipsa de interes pentru cei care se cred politicieni și se dau mare pe chestia asta.

Și da, piețele, nu de alta, dar fără piețe Aradul este ca Parisul fără Turnul Eiffel…