Nu vă impacientați, este o „cucufonie” asumată în cunoștință de cauză.

Se referă la cei care mai nou, pe aici, dar și aiurea, sunt „responsabili” cu – vedeți, acum o voi ocoli, de cacofonie zic -, modul în care se organizează, se desfășoară și are loc actul de cultură.

Fie vorba de literatură, teatru, muzică sau arte plastice. Și ca să venim direct, „cucu”, cu concluzia: de o vreme, aici și aiurea, nu mai sunt oamenii de cultură, cei care se pricep, cei care sunt convinși că ei sunt cei care creează valoarea, sunt oamenii de afaceri, ca să nu-i numim direct politicieni, că poate se supără.

Doar așa, pentru ilustrație și argument: evoluția socială, politică, dar mai ales cea tehnică din ultimele decenii a avut niște consecințe de care mulți încă nu suntem conștienți privind producția și consumul actului de cultură. Loviți de noile realități, oamenii au uitat de vremurile când a merge la teatru, concert sau la film, a citi o carte sau a participa la un vernisaj de picturi reprezenta o condiție sine qua non pentru a te putea percepe și reprezenta ca om interesat de valori, un autentic consumator de cultură, un om rafinat și avizat de valorile superioare ale unei societăți în continuă schimbare.

Și dacă tot veni vorba de schimbare, nu ar fi asta o problemă, toate se schimbă și mereu, problema este ce punem în locul celor trecute. Deocamdată, ca să nu vă mai agit, nimic. Mai precis, nimicul gol.

Teatrele subzistă de pe o zi pe alta, devenind astfel instrumente de manipulare în mâna celor care împart banul public, filarmonicile doar supraviețuiesc tot așa, galeriile de artă au devenit spații de baie de mulțime pentru cei din fruntea unor instituții culturale politizate, cinematografele sunt goale, unele transformându-se în cazinouri, altele, tot așa, în locuri de rugăciune și speranță de mai bine.

Efectul acestei deculturalizări este cu atât mai mare cu cât comunitatea este mai mică. În capitale sau orașele mai mari, mai rămâne ceva spațiu și pentru producții autentice, fie că sunt din inițiativa unor idealiști care rezistă cu orice preț, fie prin bunăvoința a câte unui politician mai deschis la minte și la imaginație. Drama începe de jos, așa cum se întâmplă în asemenea situații, și se extinde pe neobservate până la cele mai înalte nivele, ducând în final la dispariția obiceiurilor care reprezentau până atunci producția și consumul de cultură.

În cazul nostru, lumea devine pe nesimțite mediată și mutată pe ecrane, contactul direct dintre oameni se reduce la minim, formele vechi de interacțiune devenind perimate și deranjante nu de puține ori. Reacția la orice numai este directă și spontană, ci amânată până ajungem în fața ecranelor, indiferent că vorbim de un televizor cât peretele, de un laptop care încape pe masa de la bucătărie sau de un telefon cu care putem să mergem chiar și la veceu.

Situația devine o nouă obișnuință, iar cei care se află în funcții de decizie se folosesc de asta strict în interesul lor, în fond autoapărarea și autoconservarea sunt primele reacții firești ale oricărui om atunci când se află în situații pe care nu le înțelege pe deplin.

Iar în astfel de situații, primul domeniu sacrificat este cel cultural. Când ne este greu, nu ne mai interesează marea artă, important este să ne descurcăm pe moment și cât mai bine. Iar acest lucru nu este posibil decât prin negocieri, adică afaceri. Lumea nediferențiată astfel devine o mare afacere, iar cei care sunt descurcăreți, se vor descurca, iar cei cei care nu sunt se mulțumesc cu ideea că putea fi și mai rău.

Scena de teatru devine de fapt podium al diferitelor prezentări, fie de modă, fie de întruniri politice, la Filarmonică se cântă colinzi și cântecele pentru copii și îndrăgostiți, la galeria de artă expune prietenul sau prietena șefului care poate decide asta. Cărțile nu mai sunt cărți în vechiul lor înțeles de purtătoare de texte ieșite din comun și neapărat valoroase, ci modul în care cineva își face imagine, se dă rotund sau dorește să epateze. Totul devine negociabil, totul devine de vânzare, nimic nu te mai leagă de lumea aia imaginară și presupusă a valorilor absolute, nesupuse trecerii timpului. Doctoratele neacoperite de cunoaștere și expertiză reprezintă doar simbolul românesc al acestei nimicnicii.

În această lume, se descurcă cel care gândește la câștig și joacă nerespectând regulile acelea care până acum erau considerate eterne.

Aradul cultural dispare. Ceea ce rămâne în loc sunt evenimente de imagine și manipulare.

Orașul fiind mai mic, procesul este mai rapid și mai vizibil, iar cei care se folosesc de această situație sunt și ei la vedere. Dar nu-și fac probleme, sunt convinși că pe Facebook viața poate fi mințită frumos, câteva fotografii aranjate pot înlocui adevărata valoare cu masca ei botoxată.

Nici prin cap nu le trece că, da, lumea se schimbă, dar sunt trei valori care revin mereu, indiferent de politică și credință, trei valori pe care le cunoaștem de mii de ani în care doar circumstanțele se schimbă mereu, cele trei rămân repere care îți amintesc prin simpla lor existență că, da, poți minți, poți înșela, te poți amăgi toată viața, dar până la urmă ești judecat de toți cei care rămân lângă sau după tine doar pe baza acestor trei valori.

Chiar dacă pe moment nici nu își dau seama…