Puține sunt țările care se pot bucura de o zi din calendar care concentrează atât de multă istorie cum este 9 mai pentru România. Este ziua în care ne putem aminti de Independență (1877), de victoria armatelor aliate împotriva Germaniei naziste în 1945 și de Ziua Europei. Pentru că toate aceste evenimente istorice trăiesc simbolic pe aceeași dată și sunt legate de țara noastră.

Teoretic, ar trebui să fie una dintre cele mai însemnate zile ale României, întrucât marchează atât ideea suveranității și a sacrificiului militar, cât și apartenența europeană. O zi a bucuriei și emoției, o zi fără depuneri de coroane – un obicei de neînțeles practicat la toate celelalte mari sărbători naționale, de la ziua Unirii Principatelor, la Marea Unire.

În practică, însă, 9 mai pare mai degrabă o zi fără suport emoțional și fără acea forță simblică declanșatoare de entuziasm popular pe care o au, bunăoară, marile sărbători religioase. O zi pe care autoritățile se grăbesc s-o bifeze fără niciun entuziasm, într-o atmosferă confuză, arătând o încărcătură emoțională egală cu foile de pontaj colectiv…

Acest paradox spune multe despre felul în care România își onorează propriul trecut.

Cele trei mari semnificații ale zilei de 9 mai

Războiul de Independență nu a însemnat doar câștigarea independenței de stat, ci și momentul în care Carol I a devenit adevăratul fondator al României moderne. Nu s-a întâmplat de multe ori în istoria noastră ca șeful statului să se fi ridicat la înălțimea misiunii sale, așa cum a făcut-o Domnitorul Carol I cu ocazia Războiului din 1877 (Rege avea să fie încoronat în 1881, cu ocazia proclamării Regatului României).

Să amintim doar că a refuzat să pună Armata română sub comanda Prințului Nicolae (viitorul țar), a comandat efectiv operațiunile româno-ruse de la Plevna și, nu în ultimul rând, a transmis străinătății imaginea unui stat disciplinat și serios.

Ziua Victoriei din 1945, chiar dacă de mulți ani a fost confiscată de fosta URSS, (re)devenită Rusia, marchează capitularea Germaniei naziste în fața Armatelor aliate (nu doar a URSS) și sfârșitul războiului în Europa.

Ziua Europei a devenit 9 mai, zi în care, în anul 1950, ministrul de Externe al Franței, Robert Schuman a ținut discursul care este considerat actul fondator al construcției europene. Construcție începută, cum se știe, odată cu crearea Comunitații Europene a Cărbunelui și Oțelului, prima structură europeană supranațională importantă, creată în 1951 de Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg.

Problema este că aceste trei repere istorice nu se completează natural în spațiul românesc. Dimpotrivă, ele tind să se anuleze reciproc.

Independența, oul și găina

În general, independența reprezintă, pentru orice stat, nucleul emoțional al identității naționale și este considerată Zi Națională. Pentru noi mereu a fost altfel. Înaintea comunismului, Ziua Națională a fost 10 mai, Ziua Regelui. Apoi, au venit comuniștii care au transformat 23 august în mit fondator al noii Românii, simbol al „eliberării antifasciste” și, Zi Națională.

După „întronarea ” lui Iliescu s-a renunțat la 23 august ca zi națională, dar noul conducător a evitat pe cât s-a putut orice apropiere de rege, așa că în loc să serbăm Independența ca zi națională, depunem coroane de 1 Decembrie, și abia așteptăm să ne adăpostim de ger sau ninsoare. „Bucuria” pe care ne-a dăruit-o Iliescu de Ziua Națională înseamnă coroane depuse la mormintele sau monumentele corifeilor Marii Uniri și frig.

Dincolo de lipsa de inspirație a lui Iliescu, există și o explicație pentru demitizarea Zilei Independenței, care ține de ruptura istorică dintre tradiția monarhică și cea republicană în România.

La 9 mai 1877, în Parlamentul României, ministrul de externe Mihail Kogălniceanu a declarat independența față de Imperiul Otoman. Atunci a rostit celebra frază, „Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare”. Așa se face că moțiunea care consfințea ruperea dependenței de Imperiul Otoman, votată pe 9 mai de Camera Deputaților și Senat a fost promulgată în 10 mai. Evident, pentru că 10 mai era Ziua Națională, Ziua Regelui…

Ce-a fost mai întâi: oul sau găina? Proclamarea și votarea independenței sau promulgarea actului de către șeful statului?

După 1989, memoria monarhică a revenit treptat în discursul istoric, însă fără ca statul român să reconstruiască o sărbătoare națională puternică în jurul independenței. Astfel, românii au rămas cu două date istorice concurente, urmare a unei concurențe dintre monarhiști și republicani care, în timp relativ scurt, a eliminat orice afecțiune colectivă pentru vreuna dintre date.

Independența există în manuale și, uneori, în discursuri, dar nu mai există în viața emoțională a societății.

Complicat cu Ziua Victoriei

În Europa Occidentală, victoria asupra Germaniei naziste este, pe de o parte, un motiv de reculegere în memoria victimelor războiului, iar pe de alta, de celebrare a începutului reconstrucției democratice.

De cealaltă parte a „cortinei de fier”, decenii de-a rândul, de  Ziua Victoriei se vedeau paradele militare la Moscova, precum și întreaga simbolistică sovietică, făcând și mai evidentă diferența culturală dintre cele două „lumi”. Dacă în URSS (Rusia), Ziua Victoriei are o conotație triumfalist-militară, în Vest, accentul cade mai mult pe comemorarea victimelor și reconciliere.

Ca de obicei, noi ne situăm într-o zonă ambiguă, „adică nici așa, nici altminteri”, vorba lui Caragiale.

România a intrat în război de partea Germaniei naziste în 1941 și a participat la campania împotriva Uniunii Sovietice. După 23 august 1944, România a întors armele și a luptat împotriva Germaniei până la finalul războiului.

Această dublă poziționare a creat o memorie istorică dificilă. Nu există o narațiune simplă și unanim acceptată despre „victoria românească”. În principal pentru că întreaga poveste a fost politizată, iar istoricii nu au făcut nimic pentru a tranșa disputa. Poate, pentru că nu au fost lăsați s-o facă, nici măcar după 1989.

Mai mult, pentru mulți români, capitularea Germaniei naziste nu înseamnă doar sfârșitul războiului, ci și începutul dominației sovietice, începând cu instaurarea comunismului, represiunea, colectivizarea.

Din această cauză, după 1989, statul român a evitat orice simbolistică legată de Ziua Victoriei și altfel, comemorarea a intrat în zona discreției incoerente, lăsând mentalul colectiv să asocieze evenimentul exclusiv cu Rusia. Ciudat, totuși, pentru că România a participat la război și a avut sute de mii de morți, dar România de după 1989 nu a fost capabilă să-și construiască un mesaj public al victoriei și comemorării. Măcar copiat după modelul vest-european.

Ziua Europei – oficială, dar rece

Dacă Independența este fragmentată, iar Ziua Victoriei este ambiguă, Ziua Europei este aproape exclusiv instituțională.

Pentru mulți oficiali, Ziua Europei este asociată cu valorile europene, integrarea occidentală și apartenența României la Uniunea Europeană (din 1 ianuarie 2007). În schimb, pentru o mare parte a populației această semnificație a devenit tot mai abstractă.

Din primele secunde ale lui 2007, arădenii au spus: „Aici Arad, Europa”

Aderarea României la Uniunea Europeană a fost percepută pragmatic și aproape deloc emoțional. Românii au sprijinit masiv integrarea europeană deoarece au asociat-o cu prosperitatea și stabilitatea, cu libera circulație și accesul la piața muncii europene. Atașamentul afectiv a lipsit, dar cine a mai avut, atunci, ochi pentru așa ceva?

Astfel, pe fondul pandemiei și a tuturor teoriilor conspiraționiste, a inflației și a războiul din Ucraina, a polarizării politice și a dificultăților economice, entuziasmul european s-a diminuat vizibil în ultimii ani, lipsa atașamentului afectiv a devenit mult mai vizibil.

În plus, discursul european promovat de politicienii pro-europeni a devenit, cel mult, tehnocratic și distant, fapt care a contribuit la îndepărtarea populației de problematica europeană, tot mai greu de înțeles. Retorica anti-europeană propmovată de anumite partide este mult mai simplă și ușor de înțeles.

Privită în ansamblu, situația zilei de 9 mai spune ceva mai profund despre societatea românească. România modernă nu și-a reconciliat complet nici trecutul monarhic și experiența comunismului, nici memoria războiului și identitatea europeană contemporană.

De ce românii nu „simt” 9 mai

Ce nu înțeleg politicienii români. Sărbătorile autentice nu trăiesc doar prin ceremonii oficiale. Ele trăiesc prin emoție colectivă, ritualuri sociale și experiență comună.

1 Decembrie produce încă ceva emoție fiind legată de ideea unității naționale. Crăciunul și Paștele produc emoție prin tradiție religioasă și familie. În schimb, 9 mai rămâne una dintre cele mai importante date din istoria românilor și, în același timp, una dintre cele mai puțin trăite emoțional.