Din când în când mă apucă așa o stare de nu știu ce să mă fac cu ea. Se întâmplă cu oricine, chiar dacă nu recunoaște sau nu o bagă în seamă. Stai așa și te întrebi: ce rost au toate astea? Ce să te mai zbați și să te iei în serios. Și să îi iei în serios și pe ceilalți? Desigur, până la urmă trece. Toate trec, aici nu există excepție. Aici egalitatea este perfectă, democrația funcționează fără hibă. Acum, având în vedere și cele câteva evenimente din jur, chiar personale sau intime, depinde de unde le privești, m-a cuprins așa o stare de lehamite legată de treaba cu care mă ocup de câteva decenii bune. Printre altele, desigur, dar mai mereu în primul rând. Este vorba de presă, așa cum ați putea deduce din titlu.

Am mai scris, e și asta ceva firesc, din când în când te oprești, arunci o privire în jur și îți pui întrebarea obligatorie: ce rost mai au toate astea. În cazul abordat întrebarea poate fi multiplicată la infinit: mai există jurnalism pe bune? Nu doar la noi, oriunde? Normal, răspunsul meu, având în vedere locul și rostul meu, este pozitiv: da, există, chiar dacă, la prima vedere, nu pare. Chiar și aici la Arad, în acest orășel bătut de soartă și de împrejurările potrivnice.

Noutatea sunt comentariile. Presa, înainte de a deveni online, făcea abstracție de comentariile, puține și întâmplătoare, de obicei țintind mai mult o informație exactă. Acum însă comentariile au devenit parte integrantă a presei, cunosc destui care sunt mai interesați de comentarii decât de textul jurnalistic la care se referă acestea. Mai mult decât atât, aici la Arad, publicația la care scriu a introdus ceva inedit, foarte rar până și la publicațiile din lumea în care dialogul nu este ceva nou și problematic. E vorba de reacția redacției, a autorilor, la observațiile din comentarii, la stabilirea unui dialog în măsura în care acest lucru devine posibil.

E un lucru bun, cel puțin în intenție, însă realitatea, din nefericire, nu arată prea bine.

Navigând pe nenumăratele site-uri de socializare, trăind mai nou în virtual, mulți dintre cei care comentează au tendința să confunde jurnalismul cu postările de pe aceste site-uri. Mai precis fac abstracție sau pur și simplu nu realizează că un text jurnalistic, o producție jurnalistică autentică nu se confundă cu o postare pe FB sau Tik-Tok, ca să amintim aici și acum doar site-urile cele mai la modă.

E vorba de multe aici, dar cel mai important este faptul care face diferența: produsul jurnalistic, fie text sau imagine, chiar în mișcare, nu este așa o dorință goală de a fi băgat sau băgată în seamă. Are un scop definit de secole, are proceduri de asemenea stabilite de mult. Scopul este simplu, pentru a nu complica prea tare povestea, este stabilirea a ce și cum despre lucrurile care se întâmplă și pot influența viața oamenilor. Ce se întâmplă și cum, eventual de ce, sunt întrebările la care jurnalistul autentic caută mereu răspunsul. Și asta indiferent de trăirile și dorințele sale, indiferent de cum i-ar conveni lui. Altfel spus, jurnalistul lucrează cu faptele și cu circumstanțele producerii lor, nu cu subiectivitatea și lipsa de informare lăsate fără control.

În momentul în care înțelegem asta e cât se poate de simplu să stabilim cele trei diferențe decisive care împart presa în presă independentă, presă de partid și presă de interes.

Mai nou, presa de partid nici pe la noi nu mai este la modă, așa că e vorba doar de diferența dintre presa de interes și cea independentă. Iar diferența este relativ ușor de făcut. Ajunge să îți dai seama cine stă în spatele redacției, cine se ocupă de finanțele care asigură apariția publicației. Dacă e vorba de oameni de afaceri, eventual în relații cu politicieni de fel și chip, treaba e oablă, nu ai cum să vorbești de independența redacției.

Cea care este asigurată exclusiv de cititori. Și mai precis de cititorii care contribuie prin cumpărare, respectiv abonamente la susținerea publicației. Dacă această susținere lipsește – iar la noi, spre deosebire de alte părți, cam lipsește cu desăvârșire – publicația independentă trăiește cel mult din reclame și donații care nu periclitează independența redacțională.

Ei, după toate astea spuse, lucrurile sunt din ce în ce mai clare: pericolul cel mare pentru jurnalismul independent este dorința celor puternici, a oligarhiei economice și politice de a confisca presa în armonie cu lipsa de interes și de preocupare a cititorilor pentru a asigura această independență.

În rest doar vorbe. Chiar și cele care apar în comentariile postate după articole și dintre care cele mai multe nu diferă de postările de pe site-urile de socializare în care cel care postează dorește să se prezinte în cele mai bune culori, tânjind egolatru după înțelegere și apreciere.

Și având în vedere situația, atât cea mondială cât și cea locală, din nefericire presa independentă este în mare pericol. Pericolul ca faptele și circumstanțele reale să fie din ce în ce mai ascunse de presa care nu mai face diferență între jurnalism și postările de pe FB sau Tik-Tok, locul lor să fie luat de excepționalul ieftin și umflat, de orgoliile nesatisfăcute, fără să mai vorbim de locurile comune și prostiile confecționate tocmai pentru a relativiza faptele și adevărul.

Da, este grav și se pare că este doar începutul…

Citește și:

Wikipedia a lansat „WikiProject AI Cleanup” pentru combaterea conținutului fals generat de inteligență artificială