Demisia ministrului Apărării ar fi trebuit să fie mai mult decât o știre ce-a urmat unei „mari” victorii a presei – cea care, zice-se, ar fi descoperit neregulile din CV-ul lui Moșteanu. Poate chiar ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă în miez de noapte, de intensitatea RO-ALERT-ului prin care este alertată populația, cu sau fără rost.

Doar că n-a fost decât un can-can. Surprinzător (sau, poate, nu), înșelăciunea lui Moșteanu nu a sensibilizat populația mai mult decât o știre despre divorțul vreunei vedete îndoielnice, semn clar că românii nu se revoltă în fața minciunii, imposturii sau chiar a înșelăciunii (faptă penală).

Reacțiile au venit doar din zona interesată politic, un alt semn care arată că acest scandal a izbucnit la momentul potrivit pentru a încurca un anumit candidat (extraordinar ce potriveală!) și că nimic nu-i chiar întâmplător în viața politică din România.

Nici măcar amănuntul, destul de suspect, totuși, că doar viceprim-miniștrii dinspre dreapta scenei politice au avut, până acum, bube în CV-uri, incompatibile moral cu demnitatea pe care o ocupau – a fost Dragoș Anastasiu, acum, Ionuț Moșteanu. Ceilalți sunt curați ca lacrima, cel puțin cât Secretariatul General al Guvernului va fi al PSD (o posibilă explicație, ceva mai jos).

Într-o țară normală, cu o democrație nu neapărat aproape de perfecțiune, dar măcar funcțională, demisia lui Moșteanu ar fi trebuit să însemne mult mai mult și să ducă la eliminarea acelor mecanisme social-politice care au generat o astfel de anomalie, capabilă să destabilizeze întreaga societate și să vulnerabilizeze chiar statul.

Într-o țară vecină cu un război devastator, unde NATO nu este doar o abreviere, ci o ancoră de securitate, să descoperi că ministrul responsabil cu apărarea națională și-a construit CV-ul cu aceeași nonșalanță cu care alții și-au „construit” o poză „șmecheră” pe Facebook este, elegant spus, o ironie amară.

Pentru cine vrea să înțeleagă, demisia lui Moșteanu este un accident mult mai mic decât numirea lui în Guvern.

În afara caracterului ei igienic, demisia scoate iarăși la lumină un mecanism perfect vizibil, dar mereu ignorat: partidele politice nu sunt capabile sau nu vor să producă resursă umană competentă.

În democrațiile consolidate, mecanismele de promovare internă sunt clare: competiție, merit politic, experiență profesională, leadership, presiune internă. La noi, mecanismul este doar o caricatură: competiția este mimată, iar meritul este înlocuit de loialitatea personală.

Partidele nu caută oameni buni, ci oameni disponibili.

Așa se face că în poziții cheie ajung personaje fără calificări, fără vocație, fără curaj civic. Din această perspectivă, nu este relevant că ministrul cu demisia și-a „înfrumusețat” CV-ul. Relevant este că partidul lui nu a avut niciun mecanism intern prin care impostura să fie identificată înainte ca ea să devină problemă de stat. Un partid sănătos ar fi oprit promovarea cu luni, dacă nu cu ani înainte.

Sigur, nu-i cazul vreunui astfel de partid la noi.

Dacă ne uităm la cazurile cele mai notorii din ultimii 20 de ani – de la doctoratele plagiate ale premierilor, la șefii de instituții care nu-și pot justifica studiile, până la miniștri parașutați direct din eșaloanele obscure ale administrației – observăm un tipar: impostura nu exclude promovarea. O recomandă.

Nu pentru că liderii de partid ar aprecia minciuna, ci pentru că impostorul este, prin natura sa, vulnerabil și dependent. Iar un om vulnerabil este mai ușor de controlat.

În democrațiile consolidate, un asemenea candidat ar fi descalificat instantaneu. În România, el devine „testat politic”. Când premierul unei țări nu poate face dovada diplomei de bacalaureat fără bâlbâieli administrative (despre demisie nici nu putea fi vorba), mesajul către societate e clar: meritul este opțional iar obediența, obligatorie.

În mod normal, un partid matur și serios își crește oamenii. Nu-i numește, nu-i plasează pe liste, pe locuri eligibile, ca mulțumire pentru obediență sau, preventiv, pentru a face parte din viitorul grup al „prietenilor” șefului.

De aici începe tragedia noastră democratică: nu selectăm oameni puternici, ci oameni docili. Nu selectăm profesioniști cu identitate, ci personaje lipsite de densitate umană și profesională, incapabile să se ridice deasupra celui care i-a numit. Când pui în fruntea Apărării un om care nu poate explica unde și-a făcut studiile, nu ai o problemă de morală individuală, ai o problemă de arhitectură politică, de sistem.

Pentru sistem – în care este inclus partidul, dar și alte structuri implicate în conducerea țării – un astfel de om este folositor. Sistemul nu are nevoie de oameni performanți în conducerea țării, ci de oameni care să nu deranjeze. Mai mult, sistemul caută astfel de oameni, care să nu pună întrebări incomode, care să știe să asculte, să execute și să tacă.

Asta, chiar dacă tăcerea, bunăoară, într-un minister care gestionează securitatea națională, ar putea fi un risc strategic.

„Adio, dragă Bolo”! În locul unui șpăgar în lacrimi, un evazionist propune un corupt

Dincolo de eșecul leadership-ului de partid care generează incompetenți, poate și mai alarmantă este vulnerabilitatea pe care o reprezintă ORNISS, locul în care se află, probabil, centrul nevralgic al acestei crize, dar și a tuturor celorlalte crize de acest fel.

ORNISS, adică, Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat este o instituție publică, aflată în subordinea Guvernului, în coordonarea secretarului general al Guvernului – care este domnul Radu Oprea de la PSD, una dintre posibilele explicații ale faptului că nici un ministru sau viceprim-ministru PSD nu a fost descoperit „de presă” ca având probleme de CV.

ORNISS are autoritate la nivel național în domeniul securității informațiilor clasificate.

A fost înființată la solicitarea expresă a NATO și a UE și asigură accesul la informaţii clasificate a persoanelor care candidează pentru ocuparea anumitor funcții în stat, cărora le acordă (sau nu) certificat de securitate. Mai pe înțelesul tuturor, la ORNISS se adună toate informațiile despre candidații la funcții înalte în stat, tot ce i-ar putea vulnerabiliza pe candidați, adică informații sensibile din viața lor care, cunoscute de alții, ar putea duce la șantaj, cu tot ce înseamnă asta.

Prin urmare, ORNISS știe tot despre fiecare candidat, inclusiv unde și cum și-a obținut diplomele școlare. Iar dacă, prin absurd, nu știe, trebuie urgent luate măsuri de demitere a vinovaților.

Nicu Marcu, în perioada în care era contestat pentru falimentele societăților de asigurate Euroins și City Insurance

Sursa: sfin.ro

În prezent, ORNISS este condus de Nicu Marcu, același care a condus ASF în perioada celebrelor falimente ale Euroins și City Insurance (pe care le plătim cu toții) și care avea la ASF un salariu de 75.000 de lei net, lunar.

Sigur, un stat sănătos folosește verificările de securitate pentru a elimina vulnerabilitățile. Statul român pare că le folosește pentru a le depozita. Ca la un fel de colector național al punctelor slabe, unde fiecare slăbiciune este inventariată, păstrată, eventual ignorată, dar niciodată irosită.

Într-o țară normală, o persoană cu probleme de integritate nu trece de ORNISS. În România, trece. Într-o țară normală, cel care semnează certificatul de securitate răspunde. În România, nu răspunde nimeni, pentru că totul este desfășurat în culise: cui ar folosi adevărul?

Un ministru fără vulnerabilități este un ministru greu de controlat. Un ministru fără „schelete în dulap” nu poate fi strunit prin șoapte. Un ministru profesionist poate spune „nu”. În schimb, un ministru care știe că orice dezvăluire îl poate prăbuși este perfect pentru sistem.

Adevărata dramă a statului român este că a ajuns să funcționeze prin vulnerabilitate, nu prin competență.

Iar vulnerabilitatea s-a transformat într-o formă de capital politic. Cine vine cu studii solide, cu profesie onorabilă, cu carieră coerentă și cu coloană vertebrală este privit ca un risc. Cine vine cu probleme, cu goluri în CV, cu nepotriviri, cu povești neclare este perceput ca o garanție a loialității. Și atunci, ce ne miră? Că ajung miniștri oameni cu biografii improvizate? Că trec de ORNISS indivizi care ar pica un interviu de angajare la „buticul din colț”?

Demisia ministrului Apărării este radiografia unui stat care se teme de profesioniști și preferă vulnerabilii. A unui sistem politic care și-a pierdut reflexele meritocratice și nu mai are anticorpi împotriva imposturii. A unei administrații care a transformat ORNISS într-un instrument de loializare, nu de protecție. A unei democrații care mimează criteriile occidentale, dar funcționează după reguli orientale.

Și, poate cel mai trist, o țară în care adevărata amenințare la adresa securității nu stă dincolo de graniță, ci chiar în interiorul celor care ar trebui să o apere.