Situația a făcut ca recent să ajungem la Căsoaia, acolo unde am petrecut două zile la complexul turistic, iar astfel ne-a fost dat să descoperim cu tristețe că încă un loc care a fost cândva valoros, a fost dat complet uitării. Vorbim despre tabăra de sculptură de la Căsoaia, odată un punct de întâlnire a multor artiști din țară, dar azi lăsat să fie înghițit de natură.

Nu vom prezenta întreg istoricul acestui parc, însă menționăm ca punct de plecare familia Sulkovski din Pâncota, anul 1932. După ce a schimbat mai mulți posesori, în anul 1975, cabana intră în proprietatea Administrației Permanente a Taberelor Școlare, iar după trei ani capacitatea ei a fost dezvoltată prin instalarea unor căsuțe de lemn.  Printre mulți sculptori care au ajuns la Căsoaia îi amintim pe cei care au fost printre primii care și-au lăsat amprenta acolo: George Apostu cu lucrarea „Altar Dacic” , Aurelian Bolea – „Cavalerii Apocalipsului” , Marcela Branea – „Simbol” , Mihai Buculei – „Fereastră” , Ioan Deac Bistrița – „Neliniște” și mulți alții, numărul sculpturilor ajungând la 70.

Ajunși la Căsoaia, ne-am adus aminte de vizitele făcute aici în copilărie și astfel am hotărât să revedem parcul, însă ne-a fost greu să ne aducem aminte cu exactitate drumul spre Tabăra de Sculptură. Am găsit o hartă bătută în cuie pe cabana administrativă din primul camping unde eram cazați și i-am făcut o poză cu telefonul, cu speranța că vom găsi pe drum alte semne pe care să scrie: „Tabăra de Sculptură, în această direcție!”.

Când am pornit la drum, am descoperit că nu avea să fie așa. Nicidecum. Nimic! Un asemenea semn am văzut doar pe cabana pe care era harta, acolo unde ţi se sublinia şi că ai nevoie de 10 minute ca să ajungi… dar atât! Nu am mai găsit absolut niciunde vreun indicator referitor la ceea ce căutam noi.

Având câteva cunoştinţe de orientare turistică, am plecat de la primul camping către al doilea, care este sub administrația CJA-ului. Eram și curioși cum arată, ce s-a mai făcut nou, cum sunt bungalourile, dușurile, toaletele ș.a.m.d. Am rămas plăcut surprinși deoarece am constatat că e curat, că există și o clădire Ecomuzeu renovată, pe care în anii trecuți nici nu o observasem (starea în care se afla pe atunci nu aducea deloc a muzeu).

De acolo am plecat către Tabăra de Sculptură. Am luat ca punct de reper Vila Carmelia și am pornit pe un drum de țară. Peste tot au apărut vile noi și căsuțe de vacanță private. Una singură ne-a atras atenția deoarece era făcută în stilul acela canadian, exclusiv din bușteni. Frumoasă. Dar frumusețea se oprește aici. Din acel punct, nimic. Am continuat drumul prin pădure, la nimereală, și la un moment dat ne-am dat seama că am ajuns în Parcul de Sculptură. Mai bine spus, putem afirma că ne-a găsit el pe noi decât noi pe el. Dă-o încolo de treabă! Nici o placă, un semn care să te anunțe că acolo e parcul! Ne-am trezit în el.

E mare păcat că nu se profită de potențialul turistic al zonei… Să încercăm să privim situația și din punctul de vedere al unui turist. Ce ar avea de făcut un turist acolo? Trasee montane, nu! Flyere cu istoria locului, nu! Un ghid care să te ducă până la parcul de sculptură, nu! În camping, într-adevăr ai câteva activități sportive: fotbal, badminton, tenis de masă, fotbal, tenis cu piciorul și un traseu bine gândit cu tiroliană. Dar acestea sunt în camping și astea sunt destul de accesibile mai peste tot, indiferent dacă ești la munte sau la mare. Ceva specific locului nu am putut găsi defel. Ceva care să spună :„doar aici găsiți așa ceva!”.

Parcul de Sculptură avea cândva exact această caracteristică. Era ceva unic. De ce s-a lăsat de izbeliște? Pădurea a înghițit tot. Ai impresia că ție, ca turist, ți se impune să rămâi doar în camping, prin lipsa unor activități montane situate în afara lui.

Locul este încă vizitat totuși, asta se observă după potecile făcute, sticlele de bere sau suc lăsate în urmă și după un marcaj de pe un copac pe care mi-am dat seama că trebuia să îl avem în vedere de când am plecat. (acela îl veți găsi în galeria foto, este un cerc roșu vopsit pe un copac).

Ca să vă faceți o mică idee, vă prezentăm aceeași sculptură dar la o diferență de 37 de ani (Elena Hariga – 1980)

Noi credeam că mai mult de 20 de sculpturi (aici incluzându-le și pe cele pe care eram convinși că sunt înghițite de pădure și nu le-am mai văzut noi) nu mai sunt, în realitate numărul lor este de 70!

Nu am văzut nicio plăcuță cu numele sculptorului, anul în care a fost realizată lucrarea sau denumirea ei, la niciuna dintre sculpturi.

Am plecat de la Căsoaia, seara undeva pe la opt, cu un gust amar. Dacă nu știam de Tabăra de Sculptură de dinainte, nu cred că am fi observat semnul de pe cabană. Nu exista ceva care să atragă turiștii către acel parc. Și înțelegem și de ce: pentru că ceea ce ar fi văzut ar fi fost ceva dezolat, părăsit, neîntreținut. Cum să te lauzi cu așa ceva? O lași baltă.

Am încercat să înțelegem de ce s-a ajuns în starea în care s-a ajuns, să aflăm cine se face responsabil de toată harababura aceasta: Guvernul, Primăria, CJA-ul, UAP-ul? Menționăm că pe drumul înapoi, ne-am oprit de câteva ori deoarece șoferul trebuia să facă jaloane printre gropile care se căscau pe șosea. Nu era nimic nou, nu ne mai surprindea acest „mic” amănunt cum ar fi drumurile care se prezintă într-o stare deplorabilă. Din nou, cine este vinovat și pentru aceasta?

Am întrebat în stânga și în dreapta și am primit anumite promisiuni din partea autorităților competente că Parcul de Sculptură va reînvia. Doar că va dura ceva timp. Nu e nimic, așteptăm. Doar așteptăm de atâția ani, nu ne mai punem la doi – trei în plus.

Deci, așa cum am fost obișnuiți de atâția ani (zeci?) încoace promisiuni sunt, de dorit, impresia lăsată este că se dorește. Să vedem cum se va termina acest episod. Să vedem dacă valorificarea acestei Tabere pe care și-o dorește CJA-ul nu se va lovi de anumite probleme, să le spunem „de viziune”, ca să nu le spunem de-a dreptul politice. Suntem curioși să aflăm motivul real pentru care acest parc a fost uitat atâta amar de vreme dar credem totuși că este o întrebare la care nu vom primi un răspuns curând și nici măcar nesatisfăcător, obișnuiți fiind cu modul în care se aruncă ceva valoros la gunoi pentru că nu îndeplinește un rol cu caracter bănesc. Ca și o mică informație, terenurile pe care s-au construit vilele și căsuțele (50 la număr) pentru proprietarii privați au fost dezmembrate în anul 2005. Asta s-a putut.