Intimitate, sexualitate, empatie, ori înstrăinare, pudoare și ignoranță –anumite relații trupești și stări sufletești sunt subiecte tabu, însă marele ecran îmbrățișează din ce în ce mai des aceste teme și le supune dezbaterii publice cu obiectivitate și cu o sinceritate debordantă. Cu titlul „Trup/Suflet”, festivalul de film documentar fARAD explorează în acest an tocmai acest teren cinematografic deosebit de fertil, dar și scandalos în opinia unora, în mod special acum, când suntem martorii unei încercări puternice de divizare a societății, a unei bombardări mediatice cu hashtag-uri, etichetări ori clasificări propagandistice de genul #metoo sau „familia tradițională”…

fARAD vine în întâmpinarea arădenilor cu o abordare deschisă, artistică și educațională a intimității, eliminând controversele și înlocuindu-le cu dezbateri raționale, fără prejudecăți. Cu alte cuvinte: e o chemare la documentare, înțelegere și acceptare. O abordare curajoasă și matură, chiar dacă festivalul „se află, încă, în adolescență”. A spus-o Corina Șuteu, președintele festivalului, fost Ministru al Culturii și, fără să exagerăm, o „enciclopedie ambulantă” în materie de filme, care a fost amabilă să ne răspundă la câteva întrebări.

Din capul locului trebuie spus: având în vedere agenda încărcată a doamnei Șuteu și faptul că ea se află la București, interviul de față nu s-a realizat față în față, ci prin e-mail, cu întrebări prestabilite. De aceea, „discuția” poate trăda – inevitabil – o lipsă de spontaneitate sau de cursivitate și poate părea oarecum… „prefabricată”. Luați-o ca o ironie reușită, dar complet neintenționată, la adresa perioadei în care trăim, în care subiectele politice cu puternic impact social pot fi cât se poate de prefabricate. În schimb, interviul de mai jos vrea să fie o dovadă că dialogul liber și onest – chiar și despre așa-zisele subiecte controversate – poate sparge „bariere”, poate anula distanța Arad – București și, sperăm noi, poate deschide minți. De altfel, acesta e și scopul fARAD, festivalul care ne furnizează, de cinci ani de zile, „filme conectate la realitate”.

Special Arad: Primele patru ediții fARAD „trăiau” mai degrabă în trecut, tratând subiecte precum Comunismul, Revoluția și, maxim, un amalgam trecut/prezent. Putem spune că festivalul face acum, la a cincea ediție, un pas imens în „crudul prezent”? Cu alte cuvinte, a ajuns fARAD la maturitate?

Corina Șuteu: Un festival își găsește întotdeauna tonul just în privința programării abia după trei ani, minimum. Festivalul a fost unul tematic de la început, dar dezvoltatea lui, felul în care s-a potrivit selecția cu mijloacele aflate la dispoziție în Arad, faptul că toate au „crescut” deodată: rodarea echipei, stabilizarea Monei Nicoară ca director artistic, deschiderea celor trei săli de cinema de artă în Arad, a dat naștere unor etape succesive de creștere a evenimentului. Cred, totuși, că el se află, încă, în adolescență…

– Sloganul festivalului este „Filme conectate la realitate”, iar în realitatea contemporană se evidențiează două repere… am putea spune chiar două subiecte „fierbinți”: scandalul #MeToo în SUA, „Familia tradițională” la noi (un subiect ce implică, totodată, homosexualitatea). În ce măsură sunt „atinse” aceste probleme în cadrul fARAD5? În ce măsură sunt relevante?

– Subiectele despre care vorbiți au fost întotdeauna relevante, dar tematica pe care o are anul acesta fARAD nu a fost una conjuncturală… dimpotrivă. Intimitatea, relaționarea cu celălalt, trupește și sufletește, sexualitatea și fantasmele ei, fericirea și nefericirea în dragoste… ce poate fi mai universal?!

În plus, tema a fost deja aleasă, pentru anul acesta, de anul trecut, deja. Ceea ce este, cred, esențial de spus, e că un experiment artistic intens permite un alt spațiu de dialog public, oferă un prilej de confesiune, dezbatere, inspirație. Or, dialogul pe teme foarte importante ale existenței se petrece încă în România, așa ca în filmele noului val, doar în bucătărie, între sufrageria de bloc și baie, în parcul din fața blocului… etc.

fARAD își propune să scoată aceste subiecte „tabu” din spațiul apartamentului și să le aducă în discuție publică, prin mijlocirea filmului de artă. Un eveniment susținut din bani publici trebuie să fie un prilej de participare, educație, bucurie și emancipare, toate în același timp. În orice caz, noi, inițiatorii fARAD, asta credem. O autoritate locală care susține un festival internațional de film documentar, cu discuții organizate după filme, cu invitați străini și români aflați în permanent dialog, este o autoritate responsabilă față de comunitatea sa. Cu atât mai mult cu cât aceste subiecte, la un moment dat, devin fierbinți – așa cum le numiți.

– Să explorăm puțin problematica „Familiei tradiționale”, ca fenomen social (lăsând deoparte factorul politic). Principiul al III-lea al mecanicii din Legile lui Newton spune: orice acțiune are o reacțiune egală și opusă. Putem vorbi despre același efect și în societatea actuală, având în vedere că trăim într-o eră în care sexualitatea (prin tot ce înseamnă asta) este mult mai pronunțată și mult mai libertină în filme, în seriale și în showbiz ca oricând… ori, e doar o fază intermediară spre normalitate, un „fenomen” trecător?

– Cred că întrebarea dumneavoastră nu are vreo legătură directă cu fARAD. De aceea, prefer să nu răspund în calitate de președintă a festivalului.

În numele meu personal, aș spune că problematica familiei tradiționale este o problematică, cred eu, în realitate, prefabricată. Voi exemplifica: la începuturile Hollywoodului, multe dintre filmele în care vedeai gospodine americane îmbrăcate și machiate impecabil, gătind pentru soții și copiii lor mese delicioase și apoi fiind capabile să fie gata oricând de ieșiri la dans, dar și de ochiade languroase și de conversații pline de farmec, erau sortite a construi o imagine despre „the American way of life”.

Realitatea familiilor din SUA era cu totul alta, dar oamenii sunt extrem de tentați să absoarbă imediat rețete standard simple, să aibă răspunsuri extrem de simplificate la întrebări și situații complicate. Pe asta se bazează întreaga industrie a publicității, ca și cea a propagandei.

Dacă la acest tip de campanie prefabricată adaugi candoarea și ignoranța publicului, amenințările inventate și un climat general de dezintegrare socială, combinat cu o perfidă instrumentare politică a reprezentanților bisericii ortodoxe, construiești fără prea mare efort o masă critică aptă să determine un fenomen social.

„Familia tradițională” este, de aceea, o pură campanie de propagandă care, din nefericire, a venit pe un teren foarte fertil al contextului social, economic, politic, în România.

Problematica „familiei tradiționale” se hrănește, de asemenea, foarte mult, și din sentimentul de insecuritate profundă, abandon și lipsă de apartenență pe care îl trăiesc anumite arii foarte largi ale societății românești de azi. Sărăcia, analfabetismul, corupția, fragilizarea familiilor prin abuz și abandon al copiilor, nu fac decât să întărească nevoia de a avea imaginea unei „familii ideale”, care, simbolic, trebuie să se înscrie în tiparele deja acceptate. Este foarte trist și foarte îngrijorător.

Întrebarea pe care mi-o pun, însă, este următoarea: a boicota și a nu fi de acord cu acest fenomen e suficient? Și dacă nu este suficient, ce este de făcut?

– În opinia dumneavoastră, prin ce diferă tratarea sexualității în filmele și documentarele americane, respectiv în cele europene (sau chiar cele românești, dacă e vreo diferență sesizabilă)? De ce această diferență?

– Aici este vorba despre diferențe culturale foarte importante, despre raportarea la corp, despre raportarea la sentimente și expresia lor, despre construcția intimității, tabuuri, prejudecăți… etc. Cred, personal, că filmele americane simplifică sexualitatea, de pildă. Dar în privința asta generalizările și comparațiile mi se par periculoase și artificiale. Tratarea sexualității în filme depinde de fiecare autor, până la urmă. Câți autori, atâtea moduri de a trata sexualitatea.

Corina Șuteu și Mihai Chirilov, doi dintre inițiatorii festivalului, la Arad

– Sunteți implicată „trup și suflet” în organizarea fARAD încă de la bun început. Care este planul pe termen lung? Vrea să devină fARAD un fel de TIFF în timp, dar axat pe documentar?

– Nimic nu poate să devină TIFF. TIFF-ul e TIFF.
Dorim să dezvoltăm în continuare festivalul, așa cum s-a întâmplat ca și până acum, cu aceeași organicitate, cu aceeași preocupare pentru calitate, cu dezvoltarea laboratorului fARAD, coordonat de Dana Bunescu și Mona Nicoară, cu o reinventare continuă, ținând cont de creșterea publicului, de îmbunătățirea cinematografelor, de intersecțiile posibile cu organizații și comunități din Arad, de îmbogățirea listei de invitați străini. Festivalul ar trebui să devină un loc de întâlnire pentru cineaști și cinefili și să fie adoptat complet de oraș și de locuitorii săi. Asta ne dorim.

– Ce concluzii ați tras după primele patru ediții? În ceea ce privește prezența și reacția publicului, este potrivit Aradul pentru un asemenea festival? Ori invers, este potrivit un asemenea festival pentru Arad?

– Concluziile sunt traduse concret de faptul că există deja cinci ediții, că publicul vine tot mai numeros, că Primăria și Centrul Municipal de Cultură continuă să ne susțină. Un asemenea festival este potrivit și necesar pentru Arad și aș recomanda multor altor orașe să aibă manifestări culturale similare, altfel locuitorii tineri pleacă, comunitățile se fragmentează și bucuria de a trăi o experiență artistică împreună rămâne necunoscută.