Cetatea Aradului a fost deschisă pentru turiști și localnici, duminică de la ora 10:00. Intrarea s-a făcut pe baza buletinului, iar noi, de la presă, am mai fost trecuți și pe o altă listă.

Soldații care ne-au notat pe liste au fost… oameni frumoși, răbdători, chiar dacă stăteau în soarele arzător îmbrăcați în uniformă militară. Intrând pe poartă, mi-am dat seama cu rușine că nu știu foarte multe despre cetate. Știam că aici au fost încarcerați Horia, Cloșca și Crișan, Gavrilo Princip (asasinul arhiducelui Franz Ferdinand de Habsburg), că pe timpul Primului Război Mondial au murit foarte mulți prizonieri din cauza condițiilor și cei 13 generali conducători ai Revoluției Maghiare au fost executați acolo.

„Călcăm pe sânge”

Nu am fost singur în vizită la cetate și m-am bucurat. Fiind un pasionat al războaielor și în special al implicațiilor lor umane – suferințele sufletești- eram mai mult axat pe obiectele din vitrine… nu am realizat ceea ce a spus companionul meu, câtă greutate au cuvintele acelea. Credea că spune prostii pe care nu le-ar înțelege nimeni însă mie îmi deschisese „poteci noi ale cuvintelor”. Avea un mod de a privi lucrurile care mă făcea gelos. „Călcăm pe sânge” mi-a spus, iar eu m-am oprit din mers. Da, așa este.

Și atunci am început să privesc Cetatea în alt mod, să o privesc ca pe o „doamnă” care a văzut regi, principi, revoluționari și prizonieri deopotrivă. A plâns la ororile la care a fost martoră și la bombardamentele zilnice asupra orașului pe care jurase să îl protejeze.

Cetatea nu mai este demult ceea ce a fost. Nu mai este închisoare, nu mai este loc de execuție ale unor suflete. Acum este casă pentru un batalion mixt care are în denumire cuvântul „Pace” și și-a deschis porțile, umilă, pentru a se vedea rușinea din interior.

O „doamnă” va rămâne întotdeauna o doamnă, indiferent de cum o vor trata ceilalți, ignorând ceea ce spune gura lumii. Orașul ei drag, protejatul ei, de o vreme încoace a început să cadă, să se transforme (putem pune ca punct de reper începutul Comunismului). Încetul cu încetul, orașul și-a pierdut clădiri, fabrici, stadioane… oameni, toate astea în timp ce ea, Cetatea, stătea neputincioasă și privea cum îi este atacat orașul din interior. L-ar fi protejat cu prețul zidurilor ei, dar era târziu deja și pentru ea.

A simțit asta, a simțit cum rădăcinile copacilor îi provoacă răni adânci, dar le-a ignorat… iar noi am ignorat Cetatea.

Acum încercăm să o trezim și să-i oferim căldura noastră dar Ea ne spune, părintește : „Copiii mei, doar de brațul Mureșului am nevoie să mă îmbrățișeze, voi… voi doar să nu mă uitați”