Aşa cum vă promiteam, în acest al doilea episod, vă vom relata, pe scurt, povestea facerii, a desfacerii şi a refacerii monumentului Crucea Martirilor. Monumentul care astăzi este situat în spatele Primăriei, în Parcul Eminescu, a fost ridicat în cinstea martirilor ucişi de comuniştii lui Kun Bela, în perioada noiembrie 1918-aprilie 1919, în judeţul şi municipiul Arad.

Monumentul a fost batjocorit chiar de către românii din Arad, care ar fi trebuit să fie măcar pioşi în faţa memoriei martiriului celor circa 100 de arădeni.

Bunăoară, monumentul a fost ridicat destul de târziu, abia după 17 ani de la instaurarea administraţiei româneşti la Arad, în 1919.

Comanda o primeşte arhitectul Silvestru Rafiroiu în anul 1936. Dar cine era acest Rafiroiu? Revista „Arhitectura” îl defineşte ca fiind unul dintre „reprezentaţii curentului modernist în zona Arad-Timişoara, acoperind o paletă variată de programe: sistematizare, locuinţe individuale şi colective, sedii de bănci, lăcaşe de cult, monumente de for public şi funerare, ştranduri, cinematografe.” Adică a fost unul dintre arhitecţii care au gândit multe zone urbanistice din ambele oraşe, Arad şi Timişoara.

Revista „Arhitectura” mai scrie: Silvestru Rafiroiu s-a născut pe 28 noiembrie 1903, în Araci, jud. Trei Scaune (actual Vâlcele, jud. Covasna), fiind al patrulea dintre cei șapte frați. Silvestru și-a manifestat înclinația spre frumos încă din copilărie. El a început studiile primare la școala din Araci, trecând apoi la Liceul ortodox din Brașov, actual „Andrei Șaguna”. Anii de școală i-a făcut împreună cu fratele său Iosif, în timpul Primului Război Mondial. Pentru a-și consolida pregătirea, cei doi frați și-au încheiat studiile preuniversitare la Liceul „Constantin Diaconovici Loga”, din Timișoara, absolvind în 1922. Pentru Silvestru au urmat apoi studiile la Școala Superioară de Arhitectură din București, încheiate în anul 1929.

În anul 1934 s-a căsătorit cu Elisabeta Silagy (1900-1985), funcționară la Primăria Arad. Nu au avut urmași.

Silvestru Rafiroiu a fost membru al Corpului Arhitecților (1933-1949), având legitimația de liberă practică 297/09.05.1933. Și-a desfășurat activitatea profesională la Domeniile Mocsonyi, la Primăria Arad, fiind membru în comitetul edilitar al municipiului Arad (1929-1932), ca liber profesionist între 1932-1939, apoi arhitect la Primăria Timișoara în perioada 1936-1948, între anii 1950-1953 arhitect proiectant la I.P.I.V. Timișoara, șef șantier la Sovromconstrucția între 1950-1952, iar din 1953 – referent arhitect la D.R.D.T.

S-a stins din viață la Timișoara, pe 10 noiembrie 1961, fiind înmormântat în Cimitirul Elisabetin, alături de familie.

Fiindcă mulţi dintre cei ucişi în acea perioadă confuză cuprinsă între sfârşitul Marelui Război (Primul Răboi Mondial), sărbătorirea Marii Uniri de la Alba Iulia şi instaurarea efectivă a administraţiei româneşti, nu îşi găseau odihna veşnică în morminte, Rafiroiu gândeşte acest monument aparent simplu, dar care uneşte suferinţa lor şi recunoştinţa şi memoria celor vii. Cum altfel, decât într-o cruce? Pe care sculptează numele tuturor celor despre ale căror identitate se aflase câte ceva. Fiindcă au fost mulţi alţi martiri despre care nici astăzi nu se mai ştie nimic.

(parte din numele celor uciși acum 100 de ani)

Arhitectul Miloș Cristea plănuia de patruzeci de ani restaurarea și repunerea monumentului

Trec anii, iar după Cel de-al Doilea Război Mondial, în perioada comunismului stalinist care se instaura şi la Arad, Crucea Martirilor este demolată, spartă şi aruncată în spatele Mănăstirii Gai.

Să fi fost doar o coincidenţă faptul că monumentul fusese ridicat în memoria martirilor ucişi de către comuniştii bolşevici ai lui Lenin şi a fost apoi distrus de către comuniştii lui Stalin? Nici unii dintre ei nefiind români? Interesantă coincidenţă doar pentru un monument, dar foarte eficientă pentru ponegrirea unui martiriu.

Bineînţeles că nu se cunosc foarte multe informaţii despre modul în care a fost distrus monumentul, fiind o perioadă în care biserici întregi dispăreau într-o noapte.

Cert este că arhitectul Miloş Cristea îşi pusese în gând încă din anii 70’ ai secolului trecut să repună monumentul. A avut şi el, într-o oarecare măsură, acelaşi destin al arhitectului Rafiroiu, fiind unul dintre cei mai importanţi urbanişti ai ambilor oraşe, Arad şi Timişoara.

Despre Miloş Cristea nu voi scrie foarte mult în acest articol, fiindcă am publicat o carte cu dialogurile pe care le-am purtat cu reputatul arhitect (Dialoguri cu arhitectul Miloş Cristea-editura Concordia, 2017). Dar pot să meţionez un dialog pe o reţea de socializare cu prietenul meu, fiul lui Miloş Cristea, Claudiu Cristea, care îmi scria zilele trecute:  „Permiți o corectură? Monumentul nu a fost găsit. Se știa unde „zac” acele bucăți. Tatăl meu, arhitectul Miloș Cristea, știa despre fiecare element din monument, unde e. Crucea a fost ruptă în două atunci când a fost demolată. A fost demolat într-un mod foarte barbar, legat cu un cablu și tras cu un tractor. În toată perioada comunistă tatăl meu știa exact unde sunt toate bucățile, așa cum știa și în ce loc sunt fiecare bucată din monumentul Sfintei Treimi sau monumentul Libertății. Îmi aduc clar aminte că, undeva la finele anilor ’70, mi-a arătat un proiect schițat de el de restaurare a fracturii de care spuneam. L-am întrebat „Se restaurează?”. „Deocamdată nu dar să fie pregătit atunci vor veni vremuri mai bune” – mi-a spus. Se poate verifica, dacă te uiți cu grijă, de aproape, vei vedea că crucea are o fisură, care e de fapt locul de îmbinare a celor 2 bucăți. Tatăl meu nu a făcut doar soclul. El a conceput tot proiectul de reamplasare, restaurarea crucii, refacerea părților distruse. Stema regală din mijloc fusese prima dată dăltuită jos înainte de demolarea monumentului. Deci el a pregătit toate schițele și planșele pentru restaurarea părților vătămate sau lipsă. Tot el a convins (cu greu) autoritățile că amplasamentul nu mai poate fi la Podgoria deoarece acolo traficul a devenit infernal și a propus parcul, amplasând Crucea în axul primăriei. Frumoasă linie, apropos – privește dinspre faleză.”

Despre restaurarea monumentului şi reamplasarea lui în Parcul Eminescu ştiam mai multe, fiindcă am fost de faţă, ca ziarist la cotidianul „Timişoara”. Primarul de atunci, Cristian Moisescu, cu care am şi devenit prieten mai târziu, a avut câteva ambiţii care au marcat imaginea oraşului Arad la scurt timp după Revoluţia din 1989. A fost primul primar (poate şi ultimul ?!?) pe care arădenii l-au ales cu inima şi nu cu mintea. Îşi iubea oraşul, concetăţenii, dar, mai cu seamă iubea memoria Aradului, pe care ştia să o cinstească aşa cum ştia şi destinul pe care şi-l dorea pentru acest oraş. Dar asta este o altă poveste, dintr-un alt episod.

Moisescu a vrut să readucă în memoria arădenilor o pagină importantă pentru respectul locului şi al înaintaşilor. Aşa a reuşit să împletească voinţa, dăruirea şi talentul a doi artişti plastici, sculptorul Dumitru Şerban şi pictorul şi sculptorul Mihai Takacs, dar şi a arhitectului Miloş Cristea, pentru restaurarea şi reamplasarea Crucii Martirilor.

Mihai Takacs a murit între timp. Ca şi Miloş Cristea. Dar am stat puţin de vorbă cu sculptorul Dumitru Şerban.

„N-am înțeles niciodată pe cine a supărat și de ce a supărat acest monument” – Dumitru Șerban

-În ce stadiu aţi găsit monumentul Crucea Martirilor?

-Era ruptă, dar asta se cam ştia. Mai grav era că o parte din textul sculptat era şters. N-am înţeles de ce, fiindcă această operă de artă nu a avut nimic în comun cu politicul. Când am început lucrarea de refacere am stabilit cu arhitectul Miloş Cristea să nu restaurăm identic textul şters. Tocmai pentru a se vedea diferenţa şi lucrarea de restaurare. Pentru ca posteritatea să vadă ce s-a întâmplat. Partea unde era Stema României şi cea unde era inscripţionat meritul Regelui Carol al Doilea al României, astea au fost şterse şi au fost adăugate de noi. Eu am susţinut întotdeauna că ar trebui resturată în întregime. Oricum, lucrarea nu este încheiată.

-Acum a ajuns să fie unul dintre cele mai vandalizate monumente din Arad. Ce părere ai?

-După părerea mea, amplasamentul este unul greşit. Am încercat să îl conving atunci pe arhitectul Miloş Cristea, dar el a dorit să creeze un spaţiu festiv. De aceea a şi gândit acel suport din granit al monumentului. Eu cred că locul Crucii Martirilor este în faţa actualei Catedrale Ortodoxe, chiar în sensul giratoriu din Piaţa Podgoria. Acesta este monumentul Aradului, care corespunde cu timpul Marii Uniri, cu martiriul arădenilor pentru acest act istoric. Ceea ce este senzaţional! Nu cred că ar trebui alt monument. Eu accept şi monumentul decorativ al sculptorului Codre, numai că această sfoară poate duce la alte semnificaţii. Cred că va crea prilejul pentru glume răutăcioase la adresa destinului românilor! Atâta îi mai lipseşte românului: sfoara! Ca operă de artă, monumentul poate să arate bine, dar semnificaţia e interpretabilă. Din punctul meu de vedere, chiar şi amplasamentul actual, pe locul fostelor ateliere ale artiştilor plastici, la dimensiunile despre care aud, fiindcă nu am lucrarea, este greşit. Este mult prea înaltă decât toate clădirile din jur, iar în faţă este o circulaţie rutieră infernală. Nu vede nimeni monumentul. Un monument al Marii Uniri cred că şi-ar fi găsit locul în Piaţa Primăriei. Ar mai fi un loc bun pentru un monument de asemenea semnificaţie, acolo unde foarte bine l-a gândit arhitectul Miloş Cristea, adică pe bulevardul Revoluţiei, în spaţiul din faţa fostului cinematograf Dacia. Fiindcă acolo bulevardul are cea mai mare lăţime.

-Deci, ce facem cu munumentul Crucea Martirilor?

-Eu cred că acum, la 100 de ani, ar trebui dus la locul lui, în Piaţa Podgoria, în faţa noii Catedrale Ortodoxe. Crucea Martirilor trebuie să arate cum a conceput-o Rafiroiu: cu un cerc de piatră şi împrejmuită de flori. Monumentul lui Rafiroiu este cel mai românesc din Arad, având foarte multe elemente brâncoveneşti. De-aia şi corespunde cu timpul şi cu trătile timpului respectiv. N-am înţeles niciodată pe cine a supărat şi de ce a supărat acest monument. Poate că istoricii noştri care au reuşit să falsifice mare parte din istoria României o să poată explica vreodată aversiunea faţă de acest monument religios creştin.

Iată şi părerea criticului şi istoricului de artă Horia Medeleanu, care îmi mărturisea în urmă cu 20 de ani, într-un interviu: „Stăpânirea românească (din Arad, n.n.) a găsit un alt accent excepţional. Regret şi astăzi că nu este acolo! Este vorba despre Crucea Martirilor din Piaţa Podgoria. Noua amplasare a monumentului l-a alterat, faţă de ceea ce a fost. Acum are o bază plină de platforme în trepte, o întretăiere de linii drepte, pe orizontală.  Crucea avea o forţă interioară extraordinară (…). La Podgoria Crucea trona singură, într-un cerc plin de flori. Atât! Avea o forţă de elansare, de luare în posesie a spaţiului din jur. Avea o forţă conţinută! E bine, totuşi, că a fost repusă în viaţa spirituală a Aradului.”

Astăzi, Crucea Martirilor este cel mai vandalizat şi batjocorit monument din Arad. Este locul pe care biker-ii l-au transformat în obstacol pentru antrenamente (vezi video).

Este locul în care se întâlnesc tinerii ca să scrie cu vopsele.

Este locul în care se organizează ore de educaţie fizică şi sport.

Este locul în care se organizează baruri pentru festivaluri.

(după un chef, gunoaiele festivalului)

Ceea ce mi s-a părut cel mai grav este că a devenit locul în care foarte mulţi îi comemorează pe alţi decedaţi, din alte motive decât martiriul celor 100.

Fiind tată a doi copii, cred că înţeleg foarte bine şi durerea unui părinte pentru pierderea unui copil, dar şi solidaritatea în faţa suferinţei, pe care o arată generaţia celor care au murit în incendiul de la clubul „Colectiv”. Nu ştiu cum aş reacţiona în astfel de situaţii, fiindcă sunt un coleric. Dar ştiu să respect şi să mă închin în faţa unui martiriu, aşa cum ştiu să înţeleg şi să fiu solidar cu durerea cuiva. În acelaşi timp, însă, pot spune că am organizat sute de spectacole, de muzică, de teatru, de film etc., cu zeci de mii de spectatori, de-a lungul timpului. Şi ştiu că ceea ce s-a întâmplat la „Colectiv” a fost un accident regizat perfect, în care s-au comis toate greşelile posibile, de la organizatori şi artişti şi până la spectatori.

(când comemorarea unora ponegrește comemorarea martirilor)

De aceea mi-e foarte greu să accept gestul multora de a pune afişe peste numele unor martiri sculptate în piatră. Care au fost ucişi pentru o cauză. Sau, pur şi simplu ucişi fiindcă erau români.

Cine-i de vină pentru faptul că nu ne ştim cinsti memoria martirilor? Am vrut să dau vina pe profesori. Am vrut să dau vina pe părinţi. Am vrut să dau vina pe autorităţi. Am vrut să dau vina pe cei care nu ştiu nimic despre monumentul Crucea Martirilor.

De curiozitate, am accesat internetul. Din trei-patru click-uri am aflat tot, chiar dacă n-aş fi ştiut nimic.

Ce nu ştim atunci? Cred că n-am învăţat în ăştia 100 de ani să ne respectăm trecutul. Englezii au un joc de cuvinte (the more you know-the more you forget) prin care îţi demonstrează cum dacă înveţi mai mult, uiţi mai mult.

Eu cred că noi, românii, am învăţat cel mai bine cum e să uiţi!

(Atenție! Video-ul conține limbaj vulgar)

Ciștește și Centenarul, altfel, la Arad, sau 100 de ani de prostie în oraşul care a avut o menire istorică şi un destin cultural. Povestea scurtă a jertfei martirilor arădeni (I)