Centenarul, altfel, la Arad, sau 100 de ani de prostie în oraşul care a avut o menire istorică şi un destin cultural. Povestea scurtă a jertfei martirilor arădeni (I)

    de Ovidiu Balint | 27 martie 2018, 8:20 AM | Dezvăluiri | Recomandările editorilor | Special

    6

    Crucea Martirilor - monumentul uitat de aproape toată lumea (foto: O. Balint)

    Povestea şi istoria monumentului Crucea Martirilor

    Cine, sau câţi dintre arădeni ştiu câte ceva despre monumentul Crucea Martirilor, situat acum în Parcul Eminescu? Foarte puţini.

    Atât de puţini, încât cadrele didactice de la şcolile din zonă îşi efectuează orele de educaţie fizică şi sport pe soclul de granit al monumentului.

    Atât de puţini arădeni ştiu câte ceva despre acest monument, încât nici o oficialitate locală nu a organizat niciodată vreo ceremonie comemorativă legată strict de semnificaţia acestui monument.

    Mai mult, în acest an se împlineşte Centenarul de la Marea Unire din 1918, proces politic al cărui creuzet principal a fost chiar Aradul, datorită consecvenţei, voinţei şi dedicării faţă de cauza naţională a câtorva dintre cei care, mai târziu, erau denumiţi „corifeii Marii Uniri”.

    După 100 de ani, Aradul, prin reprezentanţii săi, nu a început şi nici nu a gândit vreo manifestare de amploare, care să poată sărbători şi comemora cu onoarea pe care o merită efortul şi sacrificiul celor datorită cărora unii deţin astăzi vreo funcţie publică în România. Cu alte cuvinte, noi nu suntem în stare să programăm nici măcar o chermeză în cinstea demersului politic programat şi realizat în urmă cu 100 de ani. Mă rog, ne pricepem de minune la certuri legate de amplasarea monumentului care să celebreze Marea Unire de acum 100 de ani.

    Dar, să revenim la povestea şi istoria monumentului Crucea Martirilor.

    Să nu cumva să credeţi că doar administraţia acestor ani este oarbă, surdă  şi mută când vine vorba de respectul faţă de istoria locului, adică a Aradului. Oraşul şi judeţul nostru au avut o baftă demnă de invidiat la aleşii pe care i-a propulsat în funcţii publice şi care ar fi trebuit să reprezinte interesele arădenilor. Bunăoară, deşi face subiectul unui alt episod al ciclului pe care îl începem acum, când Ardealul a fost cedat Ungariei, în 1941, datorită faptului că Aradul era unul dintre cele mai influente oraşe culturale, cu trei reviste de cultură şi trei cotidiane de tradiţie, profesorii universitari de la la Cluj s-au refugiat aici, propunându-i administraţiei arădene să înfiinţeze o instituţie de învăţământ universitar. Au fost refuzaţi şi alungaţi, şi aşa s-a născut Universitatea din Sibiu.

    În 1934 apărea o broşură, la Tiparul Tipografiei Diecezane, în care se spunea istoria martirilor arădeni ucişi în perioada noiembrie 1918 şi până în aprilie 1919. Deci, după 15 ani de administraţie românească în Arad nu se reuşise construirea unui monument în memoria acelor martiri, care au pierit tocmai când se pregătea şi se înfăptuia Marea Unire. Ce-i drept, broşura respectivă era revanşardă şi răspundea cu aceeaşi monedă unei politici revizioniste maghiare. Însă, pe noi ne interesează doar cinstirea martirilor.

    Din punct de vedere istoric, era o perioadă foarte complicată. În data de 11 noiembrie 1918 se semnase armistiţiul de încheiere a Marelui Război (Primul Război Mondial), iar politicienii români din Parlamentul de la Budapesta pregătiseră deja actul politic de desprindere de Ungaria. S-au destrămat atunci patru imperii: german, austro-ungar, otoman şi cel rus. În Rusia se impusese deja Revoluţia bolşevică, iar în Ungaria comuniştii aveau un adept în persoana lui Kun Bela, care se întorcea de la Moscova la Budapesta pentru a prelua puterea în acelaşi noiembrie. Kun a ştiut să profite de degringolada pricinuită în urma dezbinării imperiului austro-ungar şi a găsit rapid foarte mulţi naţionalişti-revizionişti, inclusiv în fosta armată imperială. Instaurarea unei puteri comuniste la Budapesta era o ameninţare pentru întreaga Europă. Tocmai de aceea, în sprijinul Armatei Române a fost trimis în zona judeţului Arad Corpul de Armată Francez condus de Generalul Berthelot, alianţă care a şi ajutat la debarcarea lui Kun Bela şi instaurarea la conducerea Ungariei a… Amiralului Horthy. Dar, asta e o altă poveste.

    Deşi Aradul a fost creuzetul Marii Uniri, militar şi administrativ judeţul Arad şi judeţul Bihor au rămas cumva, vreme de câteva luni, înafara României Mari, fiind chiar sub jurisdicţie ungară. Această perioadă este cuprinsă între noiembrie 1918 şi aprilie 1919. În aceste două judeţe se întâmplă multe atrocităţi comise de adepţii comunişti ai lui Kun Bela împotriva românilor.

    Au fost ucişi atunci, în diverse localităţi din judeţul Arad, inclusiv în municipiu, circa 100 de români. Am spus circa, deoarece nu există documente oficiale care să ateste toate asasinatele comuniştilor „kunişti”. Am reuşit, totuşi, să strângem informaţii despre uciderea a 79 de români, în memoria cărora se propunea, în anul 1934, ridicarea unui monument.

    Iată, pe scurt, povestea jertfei martirilor arădeni de acum 100 de ani

    „Armata românească era aşezată pe linia de la Zam, peste munţi la Hălmagiu şi de aici la Ciucea judeţul Arad era încă la unguri”, ne spune broşura din 1934.

    Atrocităţile par să fi început la începutul lunii noiembrie 1918, când în data de 4 noiembrie a fost ucis Gligor Horga, din Ociu. Apoi, în aceeaşi zi, au fost împuşcaţi Culea Pasc din Brusturi şi Gheorghe Bătrânu din Vidra.  Se pare că în aceeaşi zi au fost ucis învăţătorul Lazăr Tâmpa din Almaş, care „venise din munţi la Dezna să aştepte Armata Română”. „În Vinerea Mare a fost prins în casa comerciantului român, Mihaiu, În aceeaş zi pe trenul blindat i-au sfărâmat capul cu arma. În Gara Pădureni l-au aruncat într-o groapă de var. Aici l-a aflat Armata Română şi l-a îngropat cu cinste.”

    Nu despre toţi martirii s-au aflat atât de multe detalii. Tot în aceeaşi zi sunt ucişi Alexandru Coţioiu şi Mihai Zăcoiu, din Bonţeşti. Câteva zile mai târziu, în 6 şi 8 noiembrie sunt ucişi Indreia Zenza, din Ociu, iar din Aldeşti au căzut martiri Gligor Alda, Sofia Faur, Nicolae Lăscuţiu, Pavel Far şi fiul său Pavel, Ioan Faur, Elena Bărdan, Elena Petroman, Anghelina Ciev, Floarea Stoia, Antilofie Verşigan, Saveta Lăscuţiu şi Cosma Zopota.

    „La 29 decemvrie 1918, când generalul francez Berthelot a venit la Arad, pe străzile Aradului şi pe malul Mureşului s-a pornit o adevărată vânătoare după şubele românilor podgoreni, cari veniseră să vadă pe marele general. Mulţi au fost numai răniţi, alţii au scăpat ascunzându-se. Au fost ucişi Leonte Ciorău din Sâmbăteni, Lae Barna din Covăsânţ. Dimitrie Raica din Mândruloc, Teodor Gligor din Arad-Şega.(…) au împuşcat şi un ofiţer francez şi un marocan din armata franceză”.

    În Şiria a fost împuşcat în data de 29 ianuarie 1919 Teodor Baba, care a murit la 12 februarie în spitalul judeţean Arad. Tot în Şiria au fost ucişi, în propria casă, în data de 19 februarie 1919, Virginia Hotăranu şi fiul ei, care era bolnav, Gheorghe.

    Dar, nu fac aici o exegeză. E treaba istoricilor. Eu mi-am propus doar să evoc martiriul arădenilor în perioada facerii României Mari, despre care au uitat aproape toţi locuitorii de astăzi ai Aradului. Fie că ei sunt români sau unguri.

    Fiindcă eu cred că, de fapt, au fost primii martiri ai ororilor comuniste pe teritoriul românesc, mult înainte de instaurarea şi de naşterea comunismului în România.

    Iată, însă, lista celor 79 de martiri, ale căror nume, plus altele, sunt dăltuite în piatră, pe monumentul Crucii Martirilor din Parcul Eminescu:

    Preotul Cornel Popescu, Preotul Cornel Leucuţia, Învăţătorul Lazăr Tâmpa, Leonte Ciorău, Nicolae Barna, Dimitrie Raica, Teodor Gligor, Ignat Ungurean, Teodor Rediş, Gheorghe Iovanovici, Ioan Iovanovici, Ioan Popa, Pascu Jurjuţ, Valeriu Jurjuţ, Ioan Jurjuţ, Floarea Cosma, Ioan Istrate, Gligor Alda, Sofia Faur, Nicolae Lăscuţiu, Pavel Faur, Elena Bărdan, Elena Petroman, Ştefan Popa, Ioan Oprea, Arsenie Morar, Pahonie Dura, Pavel Suba, Epihanie Fărcaş, Nicodim Morar, Iosif Alexa, Nicolae Pui, Antonie Beleu, Iosif Bândea, Gheorghe Pianga, Gheorghe Morar, Teodor Ardelean, Andrei Morar, Pavel Faur, fiul, Ioan Faur, Anghelina Ciev, Floarea Stoia, Antilofie Verşigan, Saveta Lăscuţiu, Cosma Zopota, Virginia Hotăran, Teodor Baba, Ioan Luciu, Petru Cotoc, Nicolae Groza, Ioan Ţâşcă, Maria Ciungan, Toma Petrişor, Gheorghe Tuluvan, Pavel Crainic, Indreiu Zenza, Alexandru Coţioiu, Mihaiu Zăcoiu, Gligor Horga, Nicolae Pasc, Ioan Şuran, Nicolae Fărcaş, Mitra Bârlea, Ioan Lăzărescu, Dănilă Adam, Petru Petrean, Petru Pianga, Gheorghe Roşu, Iosif Ardelean, Zamfir Băltean, Protopop Augustin Târziu, Nicolae Ţucudean, Teodor Herlo, Pavel Tarcea, Gheorghe Burcă, Georgele Bătrânu – „Să zicem acestora şi tuturor celor necunoscuţi martiri ai noştri: În veci pomenirea lor!”. Aşa se încheia lista martirilor din broşura anului 1934.

    Abia prin anul 1936 administraţia Aradului îi încredinţează arhitectului Silvestru Rafiroiu realizarea monumentului.

    Noi suntem oripilați de halul în care a fost şi este, în continuare, profanat monumentul ridicat în memoria lor. De fapt, asta ne-a ambiţionat să scriem despre istoria lui.

    Poate nu întâmplător, comuniştii care se dădeau români, din perioada imediată de după Cel de al Doilea Război Mondial, au decis demolarea monumentului Crucea Martirilor, din locul în care fusese ridicat, adică în Piaţa Podgoria, chiar în sensul giratoriu.

    Monumentul a fost spart şi aruncat în spatele Mănăstirii din Gai.

    Acolo a fost găsit şi identificat de către fostul primar al Aradului, Cristian Moisescu, iar apoi refăcut de către sculptorul Dumitru Şerban, cu ajutorul lui Mihai Takacs, postamentul fiind gândit de către arhitectul Miloş Cristea.

    În episodul următor vă vom relata povestea facerii, desfacerii şi cea a refacerii monumentului Crucea Martirilor.

    Până atunci, vrem să vă spunem că am fost atenți la fiecare nume pe care l-am scris. În amintirea martiriului lor, mergeţi până la monument şi încercaţi să le citiţi pe Cruce. E ca un gând care le cinsteşte memoria.

    Distribuie articolul

    Comentarii

      • Voi mai folosi şi alte fotografii mai vechi, de circa un an, fiindcă am urmărit timp de un an, în 2017, cum este batjocorit acest monument. Inclusiv prin comemorarea altor decedaţi, care nu au nici o legătură cu martiriul. Ştiu că s-au făcut lusrări de reparaţie, dar trebuie ştiut şi că acest monument a fost cel mai vandalizat din Arad, fără să se mişte un deget. Şi asta doar fiindcă nimeni nu ştie aproape nmic despre semnificaţia monumentului.
        Mulţumesc pentru comentariu şi vă invit să citiţi şi următoarele episoade. Veţi afla multe despre oraşul în care trăiţi, acum la împlinirea Centenarului.

        +8 voturi
        +1
        -1

    Scrie un comentariu

    1 + 8 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.