Nu de alta, dar după filmul românesc premiat săptămâna trecută la Cannes nu prea mulți, poate doar trei.

Filmul despre care este vorba a luat premiul Queer Palm, adică Palmierul Ciudaților, dacă traducem exact termenul queer. Desigur, pentru cei mai orientați, este evident că este vorba de ciudații din punct de vedere sexual, fie bărbați, fie femei, fie ambele sau ambii deodată.

Oricum, presa noastră nu a insistat, chiar dacă a amintit de premiul venit înaintea celor oficiale de duminica.

E simplu de înțeles de ce: pe aici, pe la noi, prinși în tot felul de jocuri duplicitare – ciudățenii sociale și politice – nu dă foarte bine să ne dăm rotunzi cu un premiu, chiar și dacă vine de la Cannes, care recunoaște valoarea unui film românesc care se ocupă cu problema homosexualilor.

Deci, asta este, e foarte bine, dar nu are rost să insistăm, cinematografia românească este recunoscută mai nou pe plan mondial, chiar dacă sau poate tocmai pentru că filmele românești se inspiră de o vreme din realitatea românească mai mult decât ciudată.

O realitate pe care o știm, dar nu este cazul să ne lăudăm cu ea. Nu dă bine, mai ales acum în preajma alegerilor de peste două săptămâni, în plină campanie electorală. Și în care se filmează în prostie, se fac filmulețe cu nemiluita, unul mai spectaculos ca altul. Depinde cine le face și pentru cine.

Iar treaba asta cu clipurile și filmulețele de campanie, dacă tot veni vorba de cinematografie, ne arată exact despre ce vorbește filmul regizat de Emanuel Pârvu: fariseismul, duplicitatea și minciuna în care suntem oarecum obligați să trăim în cea mai bună lume dintre cele posibile aici pe la noi. Nu este o exagerare, așa cum am mai pomenit pe aici, nu s-a trăit niciodată așa de bine în România ca acum. Dar asta, din păcate, nu a schimbat nimic din sechelele cu care venim din trecut, în frunte cu cele pomenite mai sus.

Dacă urmărim mai atent campania în desfășurare, observăm aproape la toți jucătorii „ciudățenia”, alteritatea, ca să ne exprimăm mai europenește. Se pornește de la ideea că românul este prost și înghite minciuni – mai ales dacă este și cointeresat – cum alții înghit roșii sau castraveți. Iar dacă este așa, ia să le servim. Asta este, campania electorală asta înseamnă, promisiuni care de cele mai multe ori se dovedesc exagerări, asta ca să nu le numim minciuni.

Mai fain e când „actorul” politic aflat în campanie este atât de hotărât încât începe să creadă până și el în propriile minciuni. Când dispare diferența dintre realitate și vorbe, dintre fapte și imaginile confecționate de băieții care tocmai pentru asta sunt plătiți. Un fel de cineaști și ei, ce mai!

Recunosc, ce să fac, în asta nu este nimeni mai bun ca Bibi. Se sforțează degeaba cei de la PSD, în afara unor poze spectaculoase de grup care emană hotărâre și fericire, nu reușesc mare lucru. USR-ul, e drept, a încercat să-i opună lui Bibi ceva, un antiBibi în persoana doctorului Wiener, însă rezultatul este cel puțin îndoielnic. Și ca să ne folosim de o comparație din istoria cinematografiei: dacă Bibi este Chaplin, doctorul Wiener pare a fi Buster Keaton. Mai serios și hotărât, dar preluând metodele de la cel mai vestit comic al ecranelor de pe aici și acum. Umblă peste tot, arată lipsurile provenite din nepriceperea și neseriozitatea administrației bibiliste și promite gesticulând reținut îmbunătățirea grabnică a situației dacă vine el la conducere.

Ceilalți, în frunte cu Leo Aslău, reprezentând AUR-ul pe aici, sunt la mare distanță, chiar dacă nici ei nu se dau deoparte dacă vine vorba de un filmuleț agitat și care în afara locurilor comune de pe acum ponosite nu spune absolut nimic.

Și de ce ar spune, nu-i așa? Campania este împodobită cu tot felul de festivaluri, atât de multe încât unii interpreți și interprete au ajuns să cânte în Cetatea huluită în fața scaunelor goale. E și asta o metodă din cele mai vechi timpuri, atât de veche încât avem și denumire latină pentru ea: Panem et Circenses. Circ adică, să nu mai aibă cetățeanul turmentat nici măcar timp să se gândească la cele serioase și necesare. Pâine, așa cum am pomenit mai sus, este, din fericire, ajunge să mergi la zecile de supermarketuri, așa că lor, politicienilor noștri „ciudați”, le mai rămâne doar circul. Și, trebuie măcar asta să recunoaștem cu mâna pe inimă: sunt buni, mult mai buni decât la administrație.

Ajunge să îl vezi pe Bibi dând startul duminica la o cursă ciclistă populară și populistă. Nu este vorba aici de cursă, asemenea acțiuni în interesul cetățenilor, dar nu al politicienilor neapărat, sunt ceva firesc și normal prin toate orașele cât de cât ale Europei de care aparținem, este vorba de „jocul actoricesc” al omului care se vrea reales. Dar nu în locul lui Zoli Lovas, actorul cel mai cunoscut al orașului, ci în funcția de primar. Un post, nu-i așa, care cere înainte de toate pricepere, simț organizatoric și nu în cele din urmă seriozitate. Asta mai mult ca să -i răspundem întrebării-titlu a videoclipului cu care ne bombardează Bibi-Charlot de săptămâni întregi: Ce înseamnă să fii primar?

Ia vedeți mai jos…