Depinde. De diplomă. Când și unde a fost obținută. Și cum, desigur. Ideea, mai precis întrebarea, mă bântuie de mult. Acum însă, având în vedere noua orientare politică, noii lideri ai acestei orientări, întrebarea a devenit și mai actuală. Ajunge să ne gândim la performanța universitară a președintelui și la studiile, mai puțin vânturate ale primului ministru. Da, pe lângă mecanică, Bolojan are o diplomă și în matematică. La Timișoara, ca să nu avem probleme.

Dar întrebarea m-a lovit pur și simpu, văzând o statistică privind evoluția studiilor „terțiare” în lume. Terțiare, adică cele care urmează după generală și liceu, universitare, cum ar veni.

Statistica începe de la sfârșitul secolului al XIX-lea, atunci când în cea mai „școlită” țară numărul absolvenților de universitate nu trecea de 1%. Era vorba de SUA iar unu la sută înseamnă clar că din o sută de cetățeni americani unul avea diplomă universitară. Urmărind evoluția, ajungem în zilele noastre, iar schimbarea este eclatantă. În o sută și ceva de ani numărul absolvenților de universitate a crescut vertiginos peste tot, ajungând la cifre de neimaginat nici chiar acum câteva decenii.

Astfel, acum pe primul loc se situează Rusia, cu peste 60% din ruși și minorități conlocuitoare având diplome universitare. Da, nu e nimic deplasat aici: pe primul loc e Rusia, acolo unde din zece oameni cel puțin șase au diplome universitare.

SUA, împreună cu alte foste colonii britanice, a căzut pe locul doi-trei, fiind concurat puternic de Canada, Australia și Noua Zeelandă. La aceștia numărul „diplomaților” se situează în jur de 50 la sută, adică jumătate din ei fiind absolvenți de universități. Poate este semnificativ că țările „academice” tradiționale, țările unde s-au format primele universități și rămân până acum etaloane, Anglia, Franța, Germania, Italia, sunt situate în partea a doua, având între treizeci și patruzeci la sută, Italia fiind chiar la douăzeci la sută. Adică doar un italian din cinci este absolvent cu studii superioare.

Iar prin asta se apropie de noi, de România adică. Am ajuns până la urmă de unde am pornit: da, cu toată explozia școlilor superioare de după 1989, suntem în continuare pe ultimul loc în Europa, mai precis în UE, cu aproximativ 17% absolvenți universitari din totalul populației.

Dar, și asta este esențial, am avut de unde crește. Chiar dacă nu avem date certe, numărul studenților din România socialistă s-a dublat imediat după 1990 și a crescut continuu până în 2007. Normal, facultățile s-au înmulțit și mai tare, ajungând de la o sută și ceva la peste șase sute în 2007. Atenție, nu de universități, ci de facultăți vorbim, dar, oricum, de la patruzeci și ceva de instituții de învățământ superior din 1989 s-a ajuns acum la aproape o sută.

Fenomenul nu este necunoscut, nu l-am inventato noi, ci americanii. Asta este, Trump știe el ce știe. Ideea este simplă: universitățile tradiționale, cu repere academice clasice, fac o selecție pe bune a celor care vor să studieze la ei. În SUA, Harvard și Yale, în Anglia, Oxford și Cambridge. În Franța Sorbona, asta ca să nu mai vorbim de universitățile de tradiție din Germania și țările cu limbi germanice. Nu este o întâmplare că mai nou toată lumea se opintește să clarifice dacă Nicușor Dan este laureat la Sorbona sau la École Normale Supérieure. Pentru că, da, nu este totuna.

Una e să termini o universitate de prestigiu și cu totul altceva să primești diplomă de la una înființată de câțiva ani. Am avut ocazia să fac comparația. Nu mă mir că astfel s-a născut sintagma românească de „fabrici de diplome”. Diferența dintre instituțiile de tradiție și cele „fabricate” în ultimele decenii este ca de la cer la pământ. Altfel spus dacă vrei diplomă pe bune, una care certifică gradul tău de pregătire într-un domeniu, alegi o universitate de tradiție și prestigiu. Dacă nu te interesează asta, doar să ai și tu acolo o diplomă universitară, te înscrii la una dintr-asta, mai nouă așa, și nu mai ai probleme. Dacă ești și cu funcții de partid și alte cele nici măcar nu trebuie să umbli la cursuri sau să dai examene. Se rezolvă ele de la sine.

Ajunși aici, chiar ne putem mira cum de ne aflăm pe ultimul loc în UE. Posibilități avem cu nemiluita, se pare că ne lipsește înverșunarea. Sau demagogia aceea goală, caracteristică rușilor, prin care vor să demonstreze că sunt primii în lume și la treaba aceasta. Iar ministrul nostru al învățământului poate să spună ce vrea el, fiindcă realitatea îl contrazice cât ai zice diplomă.

Să vedem ce ne aduce viitorul. Există varianta ca universitățile să devină online, inteligența artificială să preia locul profesorilor în carne și în oase, iar diploma să vină pe gmail.

Pare firesc, nu-i așa, în era digitalizării, numai că orice pedagog autentic, nu făcut la apelul de seară, îți poate spune, fără să exagereze, că nimic nu poate înlocui prezența umană, rafinamentul personal și capacitatea psihologică a dascălului adevărat. Iar inteligența artificială, în mod sigur, nu!

Așa că ne rămâne să vedem ce se mai întâmplă, să discutăm cu absolvenți de istorie care habar n-au de latină sau cu economiști care nu realizează efectele inflației.

Nu-i o problemă, diplomă să fie!

Citește și:

Un singur candidat pentru nr. 2 în Poliția arădeană