De cum am revenit la Arad, după terminarea celor trei ani de repartiție obligatorie, mi-am pus în cap să-mi iau o bicicletă. Pe vremea aceea Aradul era o mică Olandă. Numai prim-secretarii circulau cu mașini, tot restul cu bicicleta.

Aveam două în casă, un Pegas roșu-galben cu roți mici, folosit de mama, și una fără marcă și determinații artistice, confecționată de tata pentru scopurile speciale la care putea fi folosită o bicicletă în ultimii ani ai coșmarului ceaușist.

Era o sculă specială cu spițe groase și portbagaj din fier forjat, pregătită parcă pentru front și expediții în Tibet.

Eu, ca să ajung la școală pe mal, aveam nevoie de ceva mai finuț. Și sportiv. Eram tânăr, aveam blugi Levi’s original cumpărați de bunica din Ungaria și o pereche de Puma albe de la niște bișnițari, tocmai bune de împins la pedale pe Malul Mureșului.

După îndelungate frământări am ajuns la concluzia evidentă că am două posibilități: semicursiera românească Tohan sau cea rusească. Sputnik se numea parcă. Nu vă gândiți la nimic rău, pe vremea aia șef în Rusia era Gorbaciov și nu Putin.

La second-hand, atunci se spunea de ocazie, nici nu mă gândeam, aveam mândria mea de tânăr ciclist revenit din munți. E un fel de a zice. Am petrecut primii trei ani de după facultate la Brad, la Liceul Avram Iancu de acolo. N-aveai ce face la Brad cu o bicicletă. Erau distanțe scurte, n-avea rost, iar cum ieșeai din oraș dădeai de munți. Pe vremea aceea nu exista încă mountain-bike. Nici măcar ca idee.

Problema era că astfel de biciclete nu se găseau așa cu una, cu două, în comerț. Soseau din când în când și se terminau în câteva minute, nici măcar nu ajungeau în magazin. În vitrină, exclus. Pile n-aveam, șansele mele de a cumpăra o semicursieră în comunism erau aproape de zero.

Dar aveam un prieten. Bun. Bun de tot. Născut pe bicicletă. Făcea Arad-Ineu și invers noaptea pe ploaie, printre camioanele Roman, de ziceai că e Eddy Merckx la antrenament înainte de Turul Franței. A scăpat cu viața, o minune ca oricare alta în acele vremuri în care fără minunile zilnice n-aveai nicio șansă să supraviețuiești dacă nu erai cu pile, cunoștințe și relații.

Vine ăsta la mine într-o dimineață și-mi zice: sunt semicursiere la Șicula. Unde?, mă uit eu la el plin de înțelegere.

Sosea în cele mai inoportune momente, putea să apară și la unu noaptea dacă avea să-mi spună ceva. Acolo unde Nae?, continui eu pe aceeași idee. Da, mă, acolo, hai să mergem.

Acum?, încep eu să mă neliniștesc. Da’ când?, se uită el mirat la mine după care se posomorăște: Da’ nu dau decât pe ouă. Ce să dea pe ouă?, fac pe niznaiu’. Păi, semicursiera. O mie șase sute e prețul în care intră o sută de ouă. Noa, hai, zic eu, mergem.

Intru în casă, că eram în curte pe trepte, amicul avea acest obicei să stea mai mult pe trepte, iau două mii cu mine și-l întreb la ieșire: Când e tren? Nu știu, zice el plin de îndoieli, da’ trebuie să mergem până la Ineu, iar de acolo cu stopul până la Șicula. Înapoi venim cu bicileta până la Ineu. Bine, zic eu, hai. Da, ouăle?, mă întreabă el oarecum colateral. Lasă-le în fras, mă dau eu mare, mai vedem noi acolo.

Am avut norocul prostului. M-a luat pe drum cu o durere de cap cum numai eu știu să am. Și asta a fost norocul. Era cald, în tren muște și miros de băutură ieftină, eram un tip sensibil pe vremea aia.

Primul lucru după ce am intrat în magazinul acela mixt din Șicula a fost s-o întreb pe vânzătoare dacă n-are ceva împotriva durerii de cap.

Era o femeie zdavănă, voluminoasă dar bine proporționată, nici țărancă, nici doamnă.

Vă doare capu?, mă întreabă gata de acțiune și cu evidente note de îngrijorare în glas. Doamne, zic eu, ăsta nu-i durere, e sfârșitul lumii. Știu cum e, mă asigură ea și dispare pe loc. Reapare în scurt timp cu un pahar cu apă în mâna dreaptă, stânga fiind intinsă spre mine hotărâtă, dar grațioasă: algocalmin, am adus două ca să fie sigur. Le înghit pe amândouă, dau peste cap paharul cu apă și-i zic: Mi-ați salvat viața!

Lăsați, îmi spune ea modestă, dar tonul o trădează: exact asta gândea și ea.

Bicicletele erau în spate. În magazie, un fel de șură părăsită în care soarele pătrundea șuvițe printre crăpături și găurele. Nu erau decât două culori: albastre și roșii.

Mi-am luat una roșie, i-am umflat roțile, am fixat ghidonul și șezutul. I-am plătit femeii satisfăcut și destins: Mi-a trecut de tot, nu știu ce mă făceam fără Dumneavoastră! Lăsați, zice ea, și poate mai treceți pe la noi că niciodată nu știi ce poți găsi în șura aia din spate. Adevărat, am zis eu, ușurat și satisfăcut. Trebuie neapărat să mai trec pe aici. M-am uitat spre prietenul meu să văd dacă are ceva împotrivă. N-avea.

Se uita foarte atent la niște bidoane colorate de pe raft.

Am ieșit afară, el s-o pus câș așa într-o parte pe rudă și am luat-o frumos spre Ineu.

De ouă, nici vorbă!

Citește și: Sinuciderea lui Alexandru Ene. Ce spun fiul acestuia, bocsiganii din Gară și patronul Ovidiu Palcu despre milionarul „în acte”