Avea 1,75, a fost primul lider al URSS cu o facultate terminată pe bune, nu fuma, nu bea și a rămas credincios până la sfârșit soției sale iubite, Raisa. Marxist-leninist convins, dar susținător al reformelor hrușcioviste, a devenit lider în țara cea mai mare din lume relativ tânăr, la doar 54 de ani.

Erau timpuri tulburi, elanul luat în 1917 era pe terminate, paradisul promis de clasicii marxism-leninismului nu mai sosea, iar Occidentul, condus de SUA, era într-una dintre cele mai faste perioade ale sale. Arme nucleare avea cine voia, bătălia cosmosului s-a terminat cu victoria americanilor, tehnica digitală din Silicon Valley deschidea noi orizonturi, în timp ce sovietele scârțâiau peste tot, era evident că nu se mai poate amâna, trebuia făcut ceva.

Iar Mihail Gorbaciov exact asta a făcut, sperând să redea cât se mai poate din măreția Revoluției din Octombrie, să repună socialismul pe picioare, să deschidă noi porți, să schimbe tot ce este învechit și ineficient.

Marea sa greșeală, de altfel ulterior recunoscută, a fost că era convins că toate acestea se pot face fără să pericliteze ideea socialistă, dar mai ales fără să distrugă monstrul creat de Stalin și care i-a supraviețuit fără probleme, acel URSS încrezut, mincinos și hapsân care nu concepea să fie pus pe locul doi în lume.

Numai că omul învață din propriile greșeli, cel puțin omul adevărat, cel nemâncat de funcția cu care se împopoțonează. Gorbaciov a realizat imposibilul, devenind cel mai iubit rus din afara Rusiei și cel mai urât în Rusia-mamă. Alintat în occident Gorby, a mers până la capăt, făcând lucruri de neimaginat pentru cei pentru care Stalin întruchipa liderul sovietic. S-a înțeles cu Reagan, devenind chiar prieteni, din Raisa a făcut prima și deocamdată ultima first lady a Rusiei, nu a intervenit cu tancuri în țările satelit din estul Europei, lăsându-le să se întoarcă acolo unde le este locul, mai mult chiar: a acceptat până și desprinderea sateliților din Asia, unele acaparate prin războaie nesfârșite încă de țarii Marelui Urs.

Toate acestea au dus la premiul Nobel pentru Pace și la eliminarea sa din elita Rusiei postcomuniste. Cu recunoașterea meritelor, cum ar veni, dar fără posibilitatea de a se mai reîntoarce. Încercarea sa de a deveni președinte în 96 a eșuat lamentabil, iar ceea ce a urmat este în fața ochilor noștri: un război în Ucraina, declanșat de un Putin care seamănă mai mult cu Stalin decât oricare din liderii care i-au urmat. Chiar dacă, cel puțin la exterior, îi seamănă mult lui Gorbaciov. Nu este nici el foarte înalt, are studiile superioare în regulă, dar aici asemănările încetează.

Acum, la moartea sa, comentatorii din întreaga lume se avântă în analize și aprecieri. Firesc, desigur, chiar dacă majoritatea învârt locurile comune stabilite în ultimii douăzeci de ani, subliniind mai ales greșeala lui Gorby: nu a realizat unde vor duce glasnost și perestroika, metode gândite de fapt pentru relansarea economică și politică a URSS. Există chiar destui biografi occidentali care au insistat mai de mult pe incapacitatea lui Gorbaciov de a prevedea rezultatele acțiunilor sale.

De parcă un politician autentic și dinamic ar putea face asta. Să prevadă cu exactitate și fără dubii toate consecințele acțiunilor sale. Desigur, ulterior este ușor, ulterior se poate afirma orice despre capacitatea de previzionare a lui Churchill sau De Gaulle, numai că nimeni nu știe și nu poate ști ce gândeau, cum își imaginau aceștia viitorul în momentele cele mai tulburi și incerte ale carierelor lor. Așa cum nici despre convingerile lui Zelenski nu putem afirma ceva cu precizie: oare mizează doar pe victoria cu susținerea occidentului sau are în calcul și varianta înfrângerii. Nimeni nu poate ști în afară de el. Iar în cele mai multe cazuri nici el, cel în cauză, nu știe precis.

Așa încât, eu rămân la părerea mea stabilită cam de mult despre Gorby.

Dacă aș vrea să par mai interesant decât sunt, aș zice că el a fost pentru URSS ceea ce este mai nou premierița Finlandei pentru ipocrizia occidentală. Un om înainte de toate și abia pe urmă activist, politician sau chiar lider politic. De fapt, primul lider al Rusiei care nu ascundea omul din el în fața opiniei publice, a maselor, a acelora cu care venea în contact în postura sa de primul – și ultimul – lider al URSS.

Nu a fost un om al propagandei – fie ea și mai puțin agresivă -, ci al acțiunii, al lucrului bine făcut. Cu cele bune și cu cele rele sau mai precis gata să recunoască că nu întotdeauna cele bune sunt chiar bune sau cele rele doar rele. Nu omul imaginii și al manipulării – la început în Rusia pata de pe frunte era eliminată de pe poze -, ci omul așa cum este și cum consideră el că viața merită trăită.

Și ca toate să aibă un sens și un sfârșit: a fost primul lider al Rusiei care nu se ascundea după lozinci și ipocrizii politice. Și pe care de la plecare îl așteptam înapoi. Acum, după moartea sa, când se va duce după iubita sa Raisa, pe alții ca el. Cât mai mulți, dacă se poate.
Așa cum ne indică direcția adevărată femeile care, prin felul lor mai natural și spontan – mă gândesc la finlandeza Sanna Marin, dar și la moldoveanca Maia Sandu -, ne arată că acest lucru rămâne posibil.

Chiar de dorit…