duminicã, 14 aprilie, 2024

Special Arad Logo

    Adrian Wiener: „Pandemia a lăsat o dâră de neîncredere în inima României”

    de Adriana Barbu | 20 februarie 2023, 8:20 AM | Interviuri

    3

    Senator de Arad, Adrian Wiener, medic coordonator al Spitalului COVID din Grădişte, din aprilie 2020, timp de 9 luni.

    A.B. Ce am avut și ce am pierdut după pandemie în sistemul medical în care dvs. ați activat chiar când pandemia a lovit mai tare?

    Adrian Wiener. Ceea ce pandemia a scos la iveală a fost mai degrabă crăpăturile sistemului, pe care cu toții le știam, dar pandemia le-a evidențiat cât se poate de clar. Deficiențele, tarele, și ca spațiu, și ca subnormare de personal, și ca infrastructură, în general medicală, care să preia un vârf de sarcină cum a fost atunci. În pandemie, ne-am dat seama de asta. De altfel, niciun sistem medical nu a fost pregătit pentru așa ceva, dar unele au avut o flexibilitate mai mare, au reușit să se adapteze mai ușor la vârful de sarcină, altele au dus o povară cumplită și acesta a fost și cazul sistemului sanitar din România. Aceasta e ceea ce s-a văzut. Ce am câştigat? Cu siguranţă, cu toţii am câştigat experienţa acestei traume colective, cu toţii am câştigat perspectiva asupra unor lucruri, am înţeles foarte multe din lucrurile pe care le bănuiam sau nu le ştiam deloc despre noi, despre societate, despre sistemul de sănătate. Sigur, au fost şi foarte multe drame care adunate la un loc au constituit, retrospectiv privind acuma, tragedia acestei pandemii: atâtea morţi evitabile, absolut evitabile; percepţia publică asupra vaccinării, asupra măsurilor de prevenţie, cât ne pasă de cel de lângă noi, de celălalt. Va trebuie încă să „metabolizăm” toate aceste lucruri, să vedem ce a însemnat pentru noi ca societate. Atunci, sistemul, de multe ori, a fost în pragul colapsului efectiv. Ţin minte că, la un moment dat, era plin, absolut plin, spitalul din Grădişte şi aveam 17 salvări în curtea spitalului. A fost la limita dezastrului.

    A.B. Privind acum, de la distanţă, evenimentele de atunci şi uitându-ne la reacţia societăţii, mulţi spun că sistemul medical românesc a făcut faţă cu brio pandemiei, pentru că ne-am putut vaccina când am vrut, pentru că ne-am organizat foarte bine campania de vaccinare, că – uite – aici veneau să se vaccineze și cei din Germania, cei din Italia, la noi era loc. Și toate acestea erau date ca exemplu de ce bine am gestionat pandemia.

    „A fost o contracampanie de vaccinare cumplită, ideologizată”

    Adrian Wiener. Din punctul meu de vedere, vaccinarea a fost un dezastru pentru că doar 41% din populația eligibilă s-a vaccinat și aceea doar cu două doze, deci vaccinarea inițială. Dacă vorbim de booster, doza a treia, suntem undeva la 10%, iar de doza a patra nu mai vorbesc, pentru că e cu o cifră, undeva la 2 – 3 %. Din punctul acesta de vedere, conform unor calcule, noi avem undeva la peste 20.000, chiar peste 22.000 de decese absolut evitabile, în sensul că, dacă am fi avut rata de vaccinare a mediei europene, acești 22.000 de români nu ar fi murit. Și în acest sens, spun că vaccinarea la noi a fost un dezastru. Din acest punct de vedere, cred că a fost loc la vaccinare pentru că românii nu s-au vaccinat, pentru că nu exista interes. A fost o contracampanie de vaccinare cumplită, ideologizată, încorporată într-un mesaj ideologic, dusă la baionetă de cei care au profitat ulterior, inclusiv politic, de descurajarea vaccinării, ba chiar de demonizarea ei, au fost minciuni oribile care au fost aruncate pe piaţă şi care, evident, ulterior s-au dovedit a fi minciuni. Acum ştim că dacă te vaccinezi nu mori sub un an, pentru că avem milioane de români, miliarde de oameni care nu au murit sub un an, dar nu mai contează pentru cei care au fost influenţaţi atunci că acestea sunt minciuni dovedibile acum. Nu a scăzut rata fertilităţii în România, deşi ni se spunea că generează infertilitate. Toate au fost sigur minciuni aruncate, dar care ulterior nu au mai fost cântărite, acele informaţii, afirmații nu au mai fost filtrate şi au făcut dezastrul pe care l-au făcut.

    Sigur, am văzut şi în spitale, la terapie intensivă, oameni care, 9 din 10, cu forme grave, erau persoane nevaccinate, din păcate. Din acest punct de vedere, da, cred că fobia faţă de actul de prevenţie obţinut prin vaccinare va rămâne în societatea românească. Este, din păcate, un rău câștigat sociologic. Nu îmi dau seama cum poate fi recuperată încrederea românilor în prevenție și în actul vaccinal. Când și cum. Credibilitatea statului sau a emițătorului mesajului pentru vaccinare cu siguranță este pierdută. Sunt lucruri pe care trebuie să le recuperăm. De fapt, după pandemie, nu le-am recuperat încă și nu știu când le vom putea recupera. Încrederea în actul medical și în medicina ca știință, ca profesie, nu neapărat în mine ca medic, sau în Spitalul Clinic Județean de Urgență din Arad, nu, în medicină ca profesie, ca aducătoare de viață. Lucrurile sunt din ce în ce mai confuze aici. S-au format reflexe de condamnare.

    A.B. Dar ce am câștigat, totuşi? Ce exemple, realități ne-au adus cu un pas înainte în pandemie pentru că eram forțați poate de situație?

    Adrian Wiener. Cu siguranță, cum spuneam, experiența în sine a acestei drame pentru un profesionist care lucrează în sistemul de sănătate este formativă. Când treci printr-o astfel de experiență, câștigi cât în cinci ani de profesie. Pe de altă parte, sigur am câştigat informatizarea accelerată a sistemului. O mare parte din ea s-a și pierdut între timp. Dacă mergeau în același ritm, ca atunci, scăpam de rețelele scrise cu pixul, de scrisorile medicale scrise cu pixul, de programările telefonice. Toate aceste lucruri puteau fi digitalizate deja.

    „Reţeaua de comunicare din interiorul sistemului a rămas”

    A.B. Care păreau că merg atunci, aveau voie să meargă?

    Adrian Wiener. Un exemplu a fost acea platformă de vaccinare care a funcționat bine, în care practic resursele din sănătate au fost disponibilizate digital. Oamenii aveau acces la centre de vaccinare, la numărul de vaccinuri disponibile, la ore de programare. A fost un lucru foarte bun, dar care, din păcate, nu a mai fost replicat. În niciun alt sistem. Eu, personal, am făcut acum o interpelare și încerc la Ministerul Sănătății să împing înainte un sistem similar pentru analizele de laborator. În fiecare lună, laboratoarele au disponibile anumite sume și sigur ar putea exista o astfel de platformă, cu zone verzi, unde te poți programa astfel încât să nu alergi în primele zile din lună pentru niște analize de laborator. Am putea să combatem goana aceasta după analize pentru că s-au terminat fondurile. O goană care durează de ani de zile. Și atunci, ar fi mult mai transparente și mult mai accesibile pentru toată lumea aceste resurse, care sunt limitate în sănătate, să o recunoaștem. Sau măcar ai vedea cât de limitate sunt, prin digitalizarea sistemului.

    Pe de altă parte, am câștigat personal medical, au fost angajaţi atunci oameni care au fost instruiți accelerat la locul de muncă şi care au fost retenţionaţi în sistem.

    Am câştigat şi comunicarea în interiorul sistemului medical. Pentru că, atunci, încercarea de a crea locuri disponibile s-a materializat, ca și crearea de circuite, care să fie ulterior funcţionale, şi care au rămas într-o oarecare măsură. Reţeaua de comunicare din interiorul sistemului a rămas, chiar dacă nu la fel de vie ca atunci. Am mai câştigat înţelegerea autorităţilor că în sistemul de sănătate trebuie investit. Că avem nevoie de spitale, că avem nevoie de aparatură, de infrastructură, de personal şi că toate aceste lucruri trebuie orchestrate încât să se traducă într-un act medical mai bun, mai performant.

    Cu siguranţă, PNRR-ul este un câştig pentru că, iată, pentru prima dată avem un program naţional de sănătate, dedicat exclusiv sănătăţii, care nu a fost până acum în exerciţiile de fonduri europene, nu a existat un domeniu sectorial pentru sănătate.
    Poate şi bunăvoinţă şi o privire mai empatică a clasei politice şi a zonei de decidenţi asupra sistemului de sănătate şi a greutăţilor de acolo. Poate. Vocea lucrătorului din sănătate poate este auzită mai uşor. Se distinge mai bine în societate.

    „Mortalitatea prevenibilă a fost înfiorătoare în România”

    A.B. Ce ar fi fost bine să meargă mai departe, ce am câștigat în pandemie, dar nu a mers, nu a mai rămas? Am câștigat măcar igiena de contact, pe care să o fi deprins fiecare dintre noi?

    Adrian Wiener. Toate măsurile de prevenţie au fost demonizate, începând cu purtarea măştii, au fost ridiculizate, asimilate unor măsuri represive, care îngrădesc libertatea individuală. Au avut de câştigat politic extremiştii, perorând pe zona aceasta a libertăţii absolute, chiar dacă libertatea absolută încalcă dreptul la viaţă şi sănătate al celuilat. Nu a contat.

    Nu ştiu dacă în zona drepturilor şi libertăţilor individuale am câştigat ceva din pandemie. Au fost şi excese ale autorităţilor, în ceea ce priveşte impunerea acestor măsuri. Au fost cu siguranţă excese: este inimaginabil să amendezi un om care a ieşit până în faţa blocului. Au fost situaţii de restricţii absolut absurde, a mai fost carantinarea contacţilor timp de 14 zile. Au fost excese care nu trebuie să se mai repete. Dar, cu siguranță, deciziile de atunci au fost luate sub imperiul anxietăţii, a fricii extreme: nu știam exact despre ce este vorba, derulam în cap scenarii apocaliptice. Acum, sigur, la doi ani, doi ani și jumătate distanță, e ușor să cântărești lucrurile și să spui: uite ce proaste au fost deciziile acelea și ce tâmpiți am fost atunci! Cu siguranță am fost, dar poate pentru momentele respective și pentru datele și informațiile pe care le aveam la momentul respectiv – nu știam care este rata mortalității acestei boli, cu toții am înţeles doar că e mult mai mare decât a gripei sau a bolilor infecto-contagioase cu care eram familiarizaţi, – cu siguranţă s-a făcut ce s-a putut, dar nu ştiam exact care este toleranţa societăţii la suferinţă şi la moarte. Iată, pentru foarte mulţi dintre noi, acum, şocat constat faptul că a avea cea mai mare mortalitate de după Al Doilea Război Mondial nu e o problemă. În sensul că, pe de o parte, mulţi dintre noi nici nu cred acest lucru şi pe de altă parte, şi dacă îl cred, mulţi consideră că era inevitabil. Mortalitatea prevenibilă a fost înfiorătoare în România.

    Foarte multe lucruri le-am pierdut ca societate. Eu sper că am şi câştigat ceva. E mult mai greu acum de reluat discursul dinspre zona politică, de decizie, spre societate, despre importanţa vaccinării în general. Eşti linşat mediatic pentru că vaccinurile sunt un instrument de propagandă prin care nu ştiu cine vrea să controleze pe nu ştiu cine. Doamne fereşte, să mai vorbeşti de mască sau de măsuri de prevenţie epidemică! Iată, suntem în plină epidemie de gripă, însă, Doamne fereşte să mai vorbeşti de aşa ceva pentru că, chipurile, lumea s-a săturat. Dar ar fi trebuit să fi rămas fiecare dintre noi cu aceste reflexe de igienă de contact, de respect faţă de viaţa şi de sănătatea celorlalţi, de a nu merge bolnavi în colectivităţi având o boală infecto-contagioasă.

    Nu simt ca fiind câştigate aceste lucruri, din păcate. Sau nu îmi dau seama, pentru că nu am acces neapărat la date, aici poate ar trebui făcute investigaţii sociologice serioase, măsurabile. Din atmosfera socială la care am contact direct, care nu e mică, dar cu care am contact subiectiv, nu mi se pare să fie semnificativ îmbunătăţit acest lucru.

    „S-a instalat acea oboseală pandemică”

    A.B. Aţi fost 9 luni coordonator medical şi până în februarie 2021 medic pe COVID. Spuneți-mi câteva din regulile pe care le-ați impus împreună cu cei de acolo și nu le mai regăsiți acum aplicate, deși ar fi fost firesc să aibă o continuitate, chiar dacă spitalul nu mai e axat acum doar pe COVID.

    Adrian Wiener. Acum e doar un tronson care deserveşte COVID-ul, restul a revenit la activitatea de pneumologie, care era şi înainte. Eu acolo am încercat să umanizez actul medical pentru că într-adevăr pacientul care intra acolo intra în condiţii de securitate epidemiologică, evident, interacţiona cu oameni absolut complet mascaţi, fără expresie facială şi îmbrăcaţi în combinezoane albe. Nu distingea din comunicarea cu personalul medical lucruri pe care ar trebui să le distingă un pacient: încrederea, o încurajare non-verbală. Aceste lucruri am încercat să le explic şi să le schimbăm. Mai ales cu pacientul grav, anxios, cu pacientul hipoxic, cu cel care trece printr-o încercare individuală majoră. Pe de alt parte, încrederea personalului medical că lucrurile pot merge bine, că avem protocoale medicale care sunt bune, că foarte mulţi dintre pacienţi pleacă pe picioare, dorința de a renunța la excese, așa ceva am încercat să impun acolo. Când am ajuns acolo, erau încuiate și ușile saloanelor. Cu siguranță au fost excese şi, corectate fiind, lucrurile cumva au revenit la normal. Interacţiunea cu aparţinătorii, găsirea unor formule standardizate prin care să dăm relaţii dinspre pacienţi spre aparţinători, telefoanele medicilor puse la dispoziția acestora au fost treburi care au trebuit învăţate şi schimbate din mers, astfel încât lucrurile să fie bune. Mă rog, cât s-a reuşit. Eu cred că, până la urmă, lucrurile au fost, în condiţiile date, cât s-au putut de bune. Cu siguranţă, însă, nici sistemul şi nici personalul din sistem nu era pregătit pentru aşa ceva. La un moment dat, s-a instalat şi acea oboseală pandemică, acea grijă că de acolo mă duc acasă la familie şi, ca atare, mulţi au locuit luni de zile prin hoteluri și pensiuni, tocmai de teama de a nu-și îmbolnăvi părinții. Eram testați săptămânal. Din păcate, au fost și colegi care s-au îmbolnăvit, iar unii dintre ei chiar au decedat. Percepția colectivului asupra acestor lucruri a fost de multe ori dramatică și toate acestea au trebuit menținute pe linia de supraviețuire. Lipsa permanentă a locurile, sau salvările care veneau și nu se mai opreau și noi nu avem locuri nici la terapie intensivă, nici în spital, dar și lupta cu consecințele criminale ale dezinformării care a fost în România – oameni care refuzau până și oxigenul pentru că au auzit la televizor că este toxic, oameni care au refuzat orice formă de tratament auzind tot la televizor că medicii omoară oameni în spital – a fost cea mai grea dintre lupte. Au fost și situații dramatice în care am constatat puterea acestei contracampanii criminale, care a ucis la propriu oameni prin traficarea unor minciuni. A fost o luptă zilnică cu noi înșine, cu prejudecățile, cu lipsa anumitor lucruri: medicamente antivirale, echipamente de protecție.

    A.B. Și am câștigat ceva, aparatură…

    Adrian Wiener. Da, a fost finanțată achiziția de aparatură din fonduri europene, a fost disponibilizat un fond mare, de care a beneficiat şi România, şi au fost achiziţionate multe aparate.

    „Din punct de vedere al inerției instituționale, nu am câștigat mai nimic”

    A.B. Dar am păstrat trendul acesta?

    Adrian Wiener. Nu. Din păcate, nu. Finanțarea sistemului de sănătate se regăsește oarecum în aceeași parametri, în România cel puțin. Media din PIB alocată sănătății este aproximativ la același nivel, politicile publice de dezvoltare ale medicinei și ale medicinei prespitalicești – la noi ar trebui să fie practic un transfer dinspre sarcina de pe spitale în zona ambulatoriilor, a medicului de familie, unde ar trebui să se închidă majoritatea actelor medicale, iar spitalul să fie dedicat exclusiv măsurilor intervenționale – nu se întâmplă în realitate, nu sunt investiții acolo care să asigure dezvoltarea acelui sector. Iată, a durat un an și două luni să facem o listă de la 49 de spitale la 25, astfel încât să știm exact ce spitale vor fi finanţate din PNNR. Noi am conceput şi am gândit PNRR-ul acesta astfel încât să rezolve cele mai importante probleme din sănătate: de pildă, dotarea a 3.000 de cabinete de familie, dar nici aici nu s-a lansat ghidul beneficiarului. Lucrurile se mișcă foarte greu administrativ. Iar cele 25 de spitale noi, de clădiri noi, pe care le vom finanța, eu personal am crezut că deja, la momentul la care vorbim, vor fi deschise șantierele. Dar niciun șantier nu a fost deschis, iar multe dintre ele nici nu au proiecte tehnice sau nu au început nici măcar procesul de achiziție pe SEAP.

    Din punctul acesta de vedere, al inerției instituționale, nu am câștigat mai nimic, din păcate. Despre capacitatea administrativă a statului român cred că, dacă are un beneficiu în urma pandemiei, acela e minor. Și când vorbesc de capacitatea administrativă mă gândesc la capacitatea de a mișca efectiv lucrurile din zonă deciziei în zona practicii, a execuției, a punerii în operă. Pentru că ai fonduri, ai toate instrumentele, dar această transformare din proiect în fapt, în România, merge cumplit de greu și este un handicap pentru această țară. Pentru că se face cu costuri administrative uriașe. Avem cea mai mare pondere din PIB alocată salariilor, zonei bugetare, din toată Uniunea Europeană, de departe. 37%, când media europeană este pe la 22 sau 23%. Costul administrativ al funcționării statului român este uriaș. Practic, statul a devenit mai degrabă o povară decât un generator de soluții. Și acest lucru sigur impactează și reforma din sănătate, de care vorbim de atâția ani, și investițiile de aici.

    „Sunt oameni care nu au ce să caute în această profesie”

    A.B. Aș vrea să ne întoarcem și la reforma în sănătate, pentru că vă știu ca pe unul dintre cei mai activi parlamentari când vine vorba de dorinţa de a schimba sistemul medical, dar înainte aș aminti ce ați spus: că ați dorit să introduceți umanitatea, acolo, în spital. Am câștigat aici ceva după pandemie? Vă întreb asta pentru că marea majoritate a acuzelor noi venite din zona sistemului sanitar vorbesc de faptul că de acolo a dispărut, în fapt, umanitatea.

    Adrian Wiener. Sunt defecte de interacțiune și de comunitate, defecte majore de deontologie profesională în sistem, eu le recunosc deschis. Sigur, aici e greu de transformat într-o culpă de breaslă. Cred că ar trebui individualizată culpa, nu toți sunt așa! Nu peste tot e așa! Sunt oameni care nu au ce să caute în această profesie, sunt oameni care funcționează dezumanizat, parcă interacționează cu obiecte, sunt oameni care nu au în structura loc capacitatea de a interacționa empatic, înțelegând că au în fața lor persoane în suferință, care trec printr-o dramă. Există personal medical care repede pacientul, care se răstește la el. Cu toții înțelegem că există un stres, o oboseală acumulată, că nu mai pot nici ei la rândul lor, că peste tot este această oboseală profesională, dar este inacceptabil. Există o barieră dincolo de care lucrurile nu mai sunt acceptabile, iar șefii de secție, de spitale, directorii medicali, decidenții din sistem, Colegiul Medicilor ar trebui să fie, cred eu, mult mai fermi în a igieniza profesia, a-i reda dimensiunea deontologică. Ar trebui introduse în facultăți cursuri mult mai aplicate și mai serioase în ceea ce privește comunicarea cu pacientul și aparținătorii, face parte din actul medical până la urmă, nu este ceva care îți răpește din actul medical. În măsura în care nu obținem complianța pacientului la tot ce înseamnă act medical, e o pierdere pentru actul medical în sine. Eu cred că, din păcate, e o luptă și cu UMF-urile, cu instituțiile care formează viitorii medici, chiar și cu instituțiile care formează viitorii asistenți medicali. În România, s-a industrializat acest lucru. Nu ştiu dacă mai există o altă profesie în care să avem căi de acces la profesia în sine complet diferite. Ca să ajungi asistent medical, poţi să nu ai Bacul şi să te înscrii la o şcoală postliceală fără Bacalaureat, este o exceptare de la celelalte postliceale, dar există pentru acelaşi post de asistent medical facultate de nursing, în care poţi să ai şi doctorat. Ne-am luptat şi am încercat să introducem un filtru minimal al Bacalaureatului pentru această profesie, pentru a creşte calitatea resursei umane care ajunge să interacţioneze cu pacientul, dar, cum spun, fiind industrializate, fiind patroni la unele dintre postliceale chiar unii dintre parlamentari, legea pe care am iniţiat-o în acest sens a fost respinsă cu brutalitate. Dar vom mai încerca. Sunt câteva soluţii pe care chiar sistemul de formare le respinge pentru că este văzut ca un business de multe ori. În ceea ce priveşte UMF-urile, lucrurile nu stau foarte diferit. Aplecarea profesorilor asupra formării rezidenţilor în multe locuri este minimală, ei sunt folosiţi ca personal auxiliar, să scrie foi, să facă lucruri administrative care nu ţin neapărat de profesia lor, în loc să fie incluşi permanent şi formaţi în etapele actului medical. Mulţi dintre profesori nu fac nici măcar orele care le sunt alocate pentru studenţi. Să nu intrăm însă în zona „umefistanului”, cum îi mai spun eu. Care se autoreglementează şi funcţionează oarecum independent chiar şi de menirea pe care ar trebui să o aibă, aceea de a educa viitori medici.
    Sunt multe lucruri de făcut, în multe etape, dar există o inerţie uriaşă a sistemului care se agaţă de felul în care funcţionează. Marea opoziţie este din interiorul sistemului care trebuie schimbat.

    A.B. Nu putem spune, ca atare, că pandemia a umanizat sistemul sanitar?

    Adrian Wiener. Nu putem spune decât că pandemia a umanizat mulţi dintre medici. Plus, rezidenţii care au luptat atunci pe baricade au căpătat experienţa care altfel ar fi acumulat-o poate în zece ani de interacțiune cu sistemul. Mulți dintre ei, rezidenți de anii 3 – 4, făceau același lucru ca și specialiștii. Cu siguranță, în cazul multora dintre rezidenți, am avut de câștigat pentru că au fost o rotiță în acest ansamblu și au câștigat extrem de multă experiență. Sociologic, aș fi și eu curios să văd o măsurătoare post-pandemică privind scara umanizării actului medical. Nu vreau să fiu ferm în opinii, pentru că îmi place să am opinii care derivă din realități.

    A.B. La început de pandemie, remarcam că se vorbea foarte mult de donațiile către sistemul medical.

    Adrian Wiener. Am primit și noi foarte multe donații la spital.

    A.B. Știți cumva în ce procent s-au menținut acestea? Pentru că sistemul medical are, evident, în continuare nevoie de donatori, fiindcă statul nu e capabil să-l susțină la dimensiunea nevoilor.

    Adrian Wiener. Din păcate, nu s-au menținut într-un ritm la fel de ridicat ca și atunci. Au fost multe firme care s-au implicat în pandemie și au avut o contribuție foarte importantă, generoasă, care ulterior nu a devenit ritmică, consistentă. Nu acuz pe nimeni, pentru că noi ne-am bucurat de fiecare dată când am primit pulsoximetre, măști, tensiometre, orice ajutor. A fost foarte bine. Nu cred că au rămas, din păcate, foarte consistente donațiile. Mai sunt persoane care ajută prin ONG-uri, persoane, firme care ajută punctual, dar nu este o cultură a business-ului românesc în care să ai și componenta responsabilității sociale. M-aș fi așteptat, de pildă, la industria tutunului, de exemplu, care este un mare contributor la povara de boală din România, să fie mult mai activă, fiind al cincilea contributor la PIB-ul României, cred, să fie mult mai consistentă în a ajuta sistemul de sănătate. Dar noi am mulțumit pentru ce a venit. Restul ține mai puțin de sistemul de sănătate şi mai mult de felul în care funcționăm ca societate.

    „Nu cred că a fost un gest de eroism”

    A.B. Îmi amintesc foarte clar din pandemie o imagine cu dvs. devenită virală, în costumul acela pandemic, cu cearcăne, obosit, un politician care a mers să lupte în spital şi eraţi privit ca un erou. V-aţi simțit atunci un erou?

    Adrian Wiener. Nu. Eram medic şi înainte de a deveni parlamentar, şi în timpul mandatului de parlamentar. Profesia, vocaţia mea este tot de medic. Politica o fac din instinct civic. Am fost pur şi simplu alături de colegii mei o perioadă doar ca medic, iar ulterior, când mi s-a propus să coordonez medical acolo, şi ca medic, şi drept coordonator medical. Nu cred că a fost un gest de eroism.

    A.B. Dar mediul politic privea astfel: vai, ce mişcare politică bună a făcut Adrian Wiener, cum şi-a crescut cota de popularitate!

    Adrian Wiener. Nu era o mişcare politică bună dacă aş fi stat închis în casă. Dar nu a fost niciun calcul politic atunci. Să îţi faci meseria de medic nu cred că poate fi nicicum un calcul politic. Asta era meseria mea. Eram poate mai puţin inspirat politic dacă aş fi uzat de statutul de parlamentar să nu mă expun, să nu-mi ajut colegii, să nu contribui la efortul acest colectiv. Nu cred că m-aş fi privit pe mine în oglindă decât cu dezgust, dacă aş fi făcut asta. Nu mi-a trecut prin cap să nu mă implic pentru că sunt şi politician. Sunt dintr-o zonă politică la care distincţia dintre civism şi politică nu e foarte mare. Nu m-am considerat erou, nu am abuzat de acest lucru.

    „Nu contează că au cimitire în spate”

    A.B. Pandemia ne-a marcat, însă, pe toţi, într-un fel sau altul. Cine mai e Adrian Wiener după pandemie?

    Adrian Wiener. Nu disting să mă fi schimbat puternic. Sigur că pandemia ne-a schimbat pe toţi. Dar e o întrebare care nu mi-am pus-o. Cu siguranţă, m-am maturizat puţin, am devenit mai pragmatic. În acelaşi timp, m-am ciocnit de bariera umană. Pentru mine, lucrul pe care l-am pierdut cu toţii a venit prin intermediul acestei contra-campanii criminale îndreptate împotriva sistemului de sănătate, a măsurilor de prevenţie şi a vaccinării, campanii pe care le-au dus politicienii de extremă dreaptă din România şi care au câştigat. Acolo e cuantificabil beneficiul politic, acolo e măsurabil şi palpabil. S-au suit cu cizmele împotriva campaniei statului. Nu contează că au cimitire în spate şi au lăsat o dâră de neîncredere în inima României. A contat doar beneficiul electoral. Pe mine asta m-a schimbat: sunt mult mai sensibil la discursul populist, găunos, extremist, îl identific mai uşor, îl detest mult mai ferm, cred că este o plagă pe care nu doar România o are, pe care acum o ducem şi care va dura o generaţie. S-a erodat puternic încrederea în mecanismele democraţiei, care la noi oricum erau fragile. Acum, lucrurile sunt mult mai clar conturate, din păcate, din punctul acesta de vedere. Pandemia m-a schimbat ca atitudine, ca sentimente, ca fobii. Nu mi-a tăiat din elanul și din încercarea de a face ceva bun, atâta timp cât îmi permite încrederea oamenilor.

    A.B. Revenind la activitatea dvs. politică din zona legislației medicale pe care doriți să o schimbați. După cele spuse mai sus, cum mai puteți crede în schimbare când cei care sunt în aceeași structură în care sunteți și dvs. nici măcar nu cred în soluțiile pe care le propuneți?

    Adrian Wiener. Unele proiecte așteaptă de ani de zile, altele au trecut și operează schimbări, altele au fost respinse, altele așteaptă pe circuit. Toate proiectele pe care le-am propus cred că ar fi făcut mutații semnificative în sistem. Așteptăm. Mai așteptăm.

    A.B. Nu ar fi trebuit, după pandemie, să fim mai prompți la astfel de propuneri care vizează sistemul medical?

    Adrian Wiener. Cu siguranță, eu așteptam o reconfigurare a clasei politice în sensul acesta. Din păcate, capacitatea administrativă – în care includ și reacția decidenților politici – este poate mai mare decât înainte, plasticitatea, capacitatea de a face față stresului acestor crize. Și nu mai vorbim doar de criză economică, energetică, dar și de o criză de încredere profundă în societatea românească, o criză a inechității care nu reușim să o rezolvăm, în ciuda faptului că am pus sute de reforme în PNRR, care erau menite tocmai să amelioreze aceste tare profunde ale societății. Când vine vorba însă de încrederea în construcția europeană, senzația mea este că din ce în ce mai mulți români sunt eurosceptici, consideră că mesajul suveranist, ultranaționalist al extremiștilor este calea cea bună, în ciuda faptului că toți avem membri de familie, prieteni sau cunoștințe care trăiesc în UE.
    Cu siguranță, ne vor mai trebui ani de zile ca să cântărim efectele pandemiei. Din păcate, concluzia mea este că reforma în sănătate merge foarte, foarte lent.

     

    Citat: „Pe mine asta m-a schimbat: sunt mult mai sensibil la discursul populist, găunos, extremist, îl identific mai uşor, îl detest mult mai ferm”

     

    ***Acest material a fost realizat cu ajutorul unei burse în cadrul proiectului „Educația media – instrument pentru creșterea abilităților de participare civică a adolescenților (faza 2) – Sprijinirea comunităților pentru a fi mai bine protejate de infodemie”, implementat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) în parteneriat cu UNICEF, cu susținerea USAID. Opiniile exprimate în acest articol aparțin autorilor și nu reflectă neapărat poziția UNICEF.

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. Voi face orice, voi vota AUR numai să nu văd ales așa un specimen.
      Comparați o țară puternic vaccinată cu RO și vedeți ce concluzii trageți (nr. decese la 1000 locuitori).
      Unde a dispărut pandemia?
      Am anulat tot ce înseamnă democrație în mascaradă grotescă a luptei poilitrucilor cu pandemia din imensa lor grijă față de populație.
      Frica justificată sau nu dar în mod clar indusă de autorități, de lozinci panicarde, de doctorași ratați sau ahtiați după vizibilitate (fristrați), de autorități habarniste care încă nu au niciun detaliu clar privind eficiența vaccinării și nici despre efectele vaccinării.
      Moarte în formă sadică, imbecilă, convenabilă, sociopată. Torțiopnari, ariviști și suflete de slugă scoase la lumină de situații de criză.
      Votați Wiener salvatorul și întrebați-l dacă s-a vaccinat. Întrebați-o pe Aglaia de la Copmisia Europeană ce-i cu vaccinurile și banii de vaccinuri. Întrebați-l pe Wiener, că pare că se pricepe, cum justifică statul român achiziția astaăzi de vaccinuri pentru pandemia dispărută.

      +5 voturi
      +1
      -1
    2. Domnule Wiener nu va intreb samanta dumneavoatra politica in ce partid a fost sadita cand ati debutat in politica dar va rog ca inainte de a face apologia vaccinarilor sa ma ascultati. Eu nu m-am vaccinat si am trecut foarte usor prin COVID . Mama pentru a merge in Canada la sora mea a facut trei vaccinuri anti COVID . La putin timp dupa ce a ajuns in Canada s-a imbolnavit de COVID, ulterior tot in perioda de sedere la sora mea s-a simtit foarte rau a fost spitalizata , diagnostic : fibrilatie si insuficienta cardiaca, sora mea a fost nevoita sa o aduca in tara cand bolile mamei mele i-au permis . Acum am programat-o la Institutul de Cardiologie din Timisoara . Mama mea pana la acest episod a avut cazierul medical alb .

      +3 voturi
      +1
      -1
    3. @nașpa: 👏

      Am vrut să-i spun și eu câteva „stimabilului” intetvievat, dar i-ai spus cam tot ce era de spus! 👍
      .
      Aș mai completa doar atât:
      – singurele lucruri care le-a scos (DIN NOU) ÎN EVIDENȚA, așa-zisa pandemie au fost;
      * MANIPULAREA – cea mai atroce armă și instrument de dominare și control al maselor.
      * DEFĂIMAREA și RIDICULIZAREA – cel mai ordinar mijloc de eliminare a persoanelor deranjante și NEOBEDIENTE!
      * ȘANTAJUL, încurajarea și recompensarea „cozilor de topor” – uneltele principale de control a maselor și de eliminare a indizerabililor.

      0 voturi
      +1
      -1

    Scrie un comentariu

    7 + 6 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.