Lucian Pahonțu, general și șef al SPP nu mă interesează mai mult decât un fapt divers. Și nu văd de ce m-ar interesa, dacă timp de mai bine de două decenii nimeni din țara asta nu a fost interesat nici de activitatea depusă de acest Pahonțu în decembrie 1989 și în timpul mineriadei din iunie 1990, nici de acuratețea scrierilor sale sau de originalitatea tezei de doctorat.

Și când spun nimeni, mă refer și la ziariști, nu doar la președinții care s-au lăsat păziți de Pahonțu și la atâtea alte instituții plătite să asigure integritatea celor care conduc instituții importante în stat, precum și neimplicarea acestora în activități de poliție politică.

Ancheta 🔴 Recorder: trecutul lui Lucian Pahonțu, șeful SPP de peste 20 de ani. Documentele care îl plasează în dispozitivele de represiune din 1989 și 1990

Până în urmă cu câteva zile când, în plină criză politică, militară și socială, ca din întâmplare, a fost publicată o investigație de presă din care ar trebui să înțelegem că generalul Pahonțu „a participat la masacrul din 21 decembrie 1989”.

Cum spuneam, generalul Pahonțu nu m-a interesat și nu mă interesează nici acum, după pomenita investigație. Dacă există dovezi că a împușcat oameni, că a ordonat să se tragă sau că a comis alte fapte grave, să fie deferit Justiției. Dacă nu, nu, dar nu putem înlocui faptele cu apartenența la o structură și prezența într-un dispozitiv.

Oricum, nu Pahonțu este important în această poveste, ci faptul că, în România anului 2026, o parte compromițătoare din biografia șefului unei instituții de forță poate apărea, după 21 de ani de mandat și poate fi prezentată societății drept o mare revelație, fără să fie luată la întrebări și persoana care a ținut „sertarul închis” până acum.

Pahonțu nu s-a ascuns după Revoluție. A rămas în structurile statului, a avansat, iar în 2005 a devenit directorul SPP. A fost numit de Traian Băsescu, păstrat de Klaus Iohannis și, iată, de Nicușor Dan.

Au trecut președinți, guverne, ședințe CSAT, șefi de servicii. Instituțiile statului au avut arhive, dosare și propriile mecanisme de verificare.

CNSAS  îl verifică din 2008 și nici după apariția investigației nu terminase verificarea. Adică, timp de 18 ani sau, altfel privind problema, timp de aproximativ 216 salarii. Și nimeni din statul român nu a fost curios să întrebe ce se întâmplă cu acest Pahonțu care păzește președinți.

Presa nici atât nu a fost interesată de istoria lui sau de teza lui de doctorat.

Iată o dezvăluire ce pare mai spectaculoasă decât aceea că un locotenent al trupelor de Securitate a primit, în decembrie 1989, ordin să meargă cu plutonul într-un dispozitiv din centrul Bucureștiului.

Cred în continuare că povestea din decembrie 1989 ar trebui încheiată, altfel și peste alți 36 de ani vom „investiga” și vom „acuza” în baza unor declarații ale unor participanți sau urmași ai acestora.

Să pedepsim ce avem de pedepsit și să terminăm odată pentru totdeauna cu această poveste a evenimentelor din decembrie 1989, pentru că este inadmisibil ca după aproape patru decenii noi să mai scoatem câte un dosar pe care să-l „investigheze” presa.

Pahonțu? Ori trecutul lui este atât de grav pe cât ni se sugerează acum și statul român a permis vreme de două decenii unui asemenea om să conducă Serviciul care îi protejează președinții, ori trecutul n-a fost considerat atât de grav până acum, în 2026 când, din motive necunoscute, a devenit brusc „criminal”.

Ambele variante sunt proaste pentru instituțiile statului român, care instituții au fost și, iată, rămân neinvestigate.

Cazul Pahonțu nu este despre Pahonțu.

Este despre România, tara care nu și-a lămurit trecutul atunci când trebuia s-o facă și care, tocmai din această cauză, permite ca trecutul să-i fie folosit în prezent. Și în scopuri nu tocmai onorabile.

Auzim deseori despre dosare ținute fie în arhive, fie la sertar – așa cum a fost, probabil, dosarul lui Pahonțu. Și nu-i tot una. Arhiva păstrează informația pentru ca istoria să poată fi cunoscută. Sertarul păstrează informația până când devine utilă.

Poate cândva vom afla cui i-a folosit atacul „jurnalistic” împotriva lui Pahonțu. Poate nu vom afla niciodată. Dar succesiunea și momentul dezvăluirilor lasă loc unor întrebări legate de ținta finală. Oare chiar Pahonțu a fost ținta sau doar a fost folosit ca berbec împotriva altcuiva?

Investigația despre istoria lui Pahonțu arată, involuntar, că aparențele sunt înșelătoare când este vorba despre conducerea României. Avem politicieni care par că sunt la „cârma” țării – președinte, miniștri, parlamentari și alții mai mici. Îi vedem la televizor, îi înjurăm și, din când în când avem senzația că avem puterea de a schimba ceva cu adevărat prin alegeri.

Printre rândurile investigației putem citi însă că există și instituții despre care știm foarte puțin. În schimb, ele pot ști cam tot ce vor despre oricare dintre noi, mai ales despre cei care, formal, ne conduc. Pot ști când și cu cine s-au întâlnit, cine i-a finanțat, ce vulnerabilități au, ce fel de relații au avut și cu cine, plus poate alte lucruri pe care cei în cauză le-ar vrea uitate.

Sunt instituții cu multe sertare în care pot fi depuse toate aceste informații. Evident, nu putem ști ce se întâmplă mai departe cu informațiile, dar știm sigur că un stat democratic trebuie să fie organizat astfel încât asemenea informații să nu poată deveni instrumente de control.

Cazul Pahonțu ne arată că România nu este organizată în acest fel.

Până vom afla în al cui sertar a stat dosarul Pahonțu, să spunem că nici presa nu iese prea bine din această poveste.

Pahonțu conduce SPP din 2005. De atunci, presa a cercetat diplome, amante, vile, terenuri, concedii, mașini și fotografii de nuntă ale politicienilor. În schimb, biografia omului care conduce Serviciul însărcinat cu protecția celor mai importante persoane din stat n-a interesat-o deloc.

Și nu este vorba numai despre șeful unui Serviciu important, ci și despre mulți politicieni, parlamentari, chiar șefi de partide ale căror istorii, mult mai recente, ar fi fost de mare interes public.

George Simion, bunăoară, a fost subiectul unor acuzații grave privind presupuse contacte cu persoane legate de servicii străine. Separat, în campania prezidențială, a existat și ciudatul episod al deplasării la Viena, explicat doar parțial de candidat. Acuzațiile au fost negate, explicațiile au venit cu țârâita și, în cele din urmă, o ceață densă s-a așezat peste subiecte.

Vorbim despre un șef de partid, posibil viitor candidat cu șanse la președinția României și toți cetățenii acestei țări au dreptul să cunoască adevărul despre acel episod. Acum, nu peste 20 sau 30 de ani, când va avea cineva interes să fie aflat adevărul.

Probabil însă este mai ușor să investighezi Securitatea moartă decât Serviciile vii. Sau mai convenabil…