Ieri a fost 22 August, Ziua declarată a Aradului, scriu azi, în 23 August, pe vremuri sărbătoare de nu-ți mai reveneai din flamuri și lozinci. Fără să mai vorbim de mici și bere.

Dumneavoastră – dacă – veți citi toate astea în 24 August, o zi ca oricare alta chiar dacă e luni. Că, asta e, luni e greu oricum am privi-o, începe mereu ceva, chiar dacă habar n-avem ce. Excepția e sărbătoarea care pică luni. Că e Paști sau Crăciun, eventual Anul Nou, ca să se știe.

Cert este că în acest an am avut o Zi a Aradului cum n-a mai fost și n-o să mai fie prea degrabă.

Ia, gândiți-vă că în 22 August Marele Om, cel care le zice de nu-ți mai revii o vreme, Călin, da, File din poveste, zis și Georgescu, cel care le va arăta ăstora ca Bolojan sau Fritz cum e când românul e român și nu bihorean sau neamț, ei, acest Călin, pe nepusă masă a tras o vizită în județul care își sărbătorea capitala. De Arad vorbim în ambele cazuri.

Nu, n-a venit la Arad, s-a dus la Pâncota și la Curtici. La piață, în ambele cazuri, dar la Curtici îl aștepta și Dimitrie Muscă. Eu nu-mi dau seama dacă cei doi știu cum s-a numit Curticiul între 1930 și 1940. Rețineți intervalul, este perioada de înflorire și împrăștiere a legionarismului în țărișoară. Ei, da, atunci Curticiul se numea Decebal. Nu, nu este o poantă, așa a fost pe bune. Ceea ce spune multe despre alegerea lui Călin, chiar dacă habar nu avea de acest botez interbelic.

Nu vom pune nicio poză cu vizita în Pâncota și în Curtici-Decebal a omului care întruchipează frustrările populației care nu înțelege de ce și cum, găsiți destule pe FB, TikTok și alte site-uri în care se manifestă plenar frustrarea. Nu insistăm nici pe relația de la maestru la învățăcel dintre Georgescu și Dimitrie Muscă, avem noi problemele noastre cu Zilele Aradului care tocmai s-au terminat.

Sâmbăta, pe 21 August, ziua adevărată a Aradului liber, s-au dat diplomele pe o căldură încă năucitoare, am avut așa o strângere de inimă când am văzut-o pe Lavinica Betea, proaspătă cetățeancă de onoare a Aradului, luptându-se cu dogoarea și cu înălțimile. Îmi permit s-o chem așa, am fost colegi de an la facultate, nemaivorbind de anii de după ’90 prin presa arădeană. De celălalt cetățean de onoare nu zic nimica, să nu se supere cumva din nou Dimitrie Muscă și să îl mai invite pe Călin la Curtici-Decebal.

Sâmbăta, 22 August, declarat de Gheorghe Falcă Zi a Aradului, nu s-a întâmplat mai nimic în afara de vizita președintelui ales și reales mereu. Ceva ciclism în Parcul Török Zsolt, Ikebana la teatru, iar seara concertul de rigoare din fața Palatului Administrativ. Liderii noștri n-au mai ieșit în față, s-au mulțumit cu postări pe FB urându-i Aradului „La Mulți Ani”. Nicio cuvântare, niciun moment festiv care să marcheze că a fost, chiar dacă aiurea, Ziua Aradului.

Duminica, de încheiere, tot Ikebana, finalul fiind de-a dreptul apoteotic: un concert de operă în fața aceluiași Palat Administrativ.

Așa că, nu mă rabd nici eu la final, după toate acestea vin cu niște idei, așa ca de la om bătrân care a văzut câte ceva, cu privire la ce ar trebui să însemne pe bune manifestarea care sărbătorește nașterea orașului Arad liber. Nu doar imagine și gesticulație ca să se vadă cine suntem noi și unde am ajuns.

Pentru documentare vă trimit cele două articole anterioare în care prezint pe larg situația.

•  Încetinitorul de particule – Cum a fost, cum este și cum va fi Ziua Aradului?

•  Enola Day: Cine au fost primii cetățeni de onoare ai Aradului?

Să începem cu Teatrul Vechi, în paragină și înstrăinat în continuare. Chiar dacă este în administrarea HUB mArta și Aradi Kamaraszínház. Ar fi momentul să facem ceva cu prima clădire de teatru de pe teritoriul României. Și în care, în 20 August 1834, ca o pregătire a zilei de 21, când s-a declarat Aradul oraș liber regesc, a fost un spectacol pentru comisarul imperial susținut de cei de la Conservatorul arădean.

Da, ați auzit bine, aveam și Conservator, al șaselea din Europa. Clădirea există, e pe Lucian Blaga, nu de mult a fost cât de cât renovată, dar nici măcar o placă acolo nu ne spune despre ce este vorba de fapt. Și istoric. Poate ar fi bine să ne aducem aminte și de alți arădeni care au făcut ceva pentru oraș, nu doar de cei care sunt pomeniți mai mereu și de multe ori cam aiurea. Am pomenit de Ioan Cornea Barbu, cel care a scris probabil prima monografie a orașului și de Joseph Beichel, cel care a prezentat evenimentele din zilele care au dus acum la Ziua Aradului.

Pornind de la toate acestea, nu ar fi deloc deplasată ideea ca piața de după teatru, apropo de Curtici-Decebal, să fie renumită a Libertății.

Pentru Avrămuț găsim și alte piețe, sunt destule în oraș. Iar statuia aceea sovietică, rebotezată a ostașului român, se poate muta în Cetate.

Nu de alta, dar prin reintegrarea Cetății în oraș, Aradul s-ar naște a doua oară…