Când am scris săptămâna trecută că ne mulțumim cu sfărmurile nu cred că am greșit deloc. Mă refeream la UTA și la frica celor din club de performanță, la politica pașilor mărunți, prea mărunți, la dorința de a rămâne mic și neînsemnat.

Conducătorii acestui club, însă, primesc an de an lecții tocmai de la cei pe care i-a avut în curte. Am mai discutat că echipa arădeană nu are voie timp de patru ani să joace în cupele europene. Părea sigură treaba, dar chiar câteva declarații ale lui Alexandru Meszar au făcut ca subiectul să escaladeze și să mai dea puțină speranță celor care de mici visează să-și însoțească echipa favorită în Europa, oriunde ar fi asta, așa cum în urmă cu un an au făcut acest lucru fanii Corvinului, iar cu nu mulți ani în urmă cei de la Galați, Giurgiu, Urziceni, Iași sau Botoșani.

Aradul pare blestemat, Aradul parcă se teme de a mai repeta povești cum au fost cele cu Feyenoord, Setubal, Salzburg sau Tottenham. Mă enervează foarte tare gândul că nu se vrea chiar și atunci când ar fi posibil să se întâmple. UTA nu a accesat licența pentru Europa în doi ani în care avea dreptul să joace baraj pentru Europa, iar acum, dacă tot nu știu cei de la UEFA traducerea de la „concordat preventiv”, Meszar ne spune iar că se mai gândește, că n-are lot, că n-are condiții, că n-are… Vedem că nu are, dar totodată văd că nici nu vrea să aibă, că nu-i niciunde ca acasă, pe maidanul nost.

În acest sezon UTA este din nou într-o poziție în care se poate gândi la cupele europene, dar sunt sigur că și dacă va fi posibil din punct de vedere sportiv, cei din conducere nu vor accesa nici de data aceasta licența pentru competițiile UEFA. Și când văd că scala acestui club a rămas mică precum la televizoarele Diamant din perioada comunistă în timp ce alții au leduri de ultimă generație cu sute de programe, când văd că plapuma aia cu care se acoperă UTA pare mai mică decât un fotoliu pat, nervii mi se întind tot mai tare.

Și mi se „duc” la maxim când mai ales când mă gândesc cât de mult au zburat doi dintre jucătorii care au fost și ei aici, la Arad, mici și umili, pe salarii de mizerie, și apoi au îndrăznit să viseze, să creadă în ei și acum să fie pe marile scene europene cu câștiguri infinit mai mari.

UTA l-a plătit pe Dennis Man cu 500 de lei (100 de euro) pe lună într-un sezon în care a marcat de 15 ori pentru UTA. L-a vândut cu 500 de mii de euro și ni s-a părut o sumă exorbitantă, ca după patru ani să plece de la FCSB tocmai în Serie A pe o suma de 26 de ori mai mare. Da, douăzeci și șase de ori mai mareee! Dennis a plecat pe 13 milioane la Parma, bani din care, e adevărat, s-a mai înfruptat puțin și UTA, cu încă 1,4 milioane de euro.

Dar de ce a obținut FCSB un asemenea profit? În primul rând pentru că a jucat în Europa, în al doilea rând pentru că an de an este în lupta pentru trofee și acest lucru deschide drumul spre echipa națională unde cota crește cu fiecare meci disputat.

Și acum, săracul de el, după patru ani prin pribegie, prin Italia, stă pe 2 milioane pe an la ciudații ăia de la Eindhoven, ăia de l-au pus să transpire din greu cu Napoli, cu Liverpool sau Bayern, când putea să stea liniștit aici, aproape de casă, să joace cu Oțelul și cu Metaloglobus. Că doar nu-i lipsea nimic la băiat, avea și acoperiș deasupra capului, de foame nu murea, nu știu ce i-a trebuit lui să plece…

Acum avem un alt exemplu, tot de la UTA, un alt exemplu în care nu ne-am ales nici măcar cu sfărmurile. Acest exemplu este Philip Otele, fotbalistul venit la Arad dintr-un fotbal mic, din Lituania, și a aterizat la un club care avea puțin mai mulți mușchiuleți decât cei de la Zalgiris Kauna.

I s-au dat 5.400 de euro pe lună și de la prima atingere de minge a sa de pe Francisc Neuman, de la primul dribling în care i-a făcut otită unui fundaș de la Sepsi s-a văzut că nigerianul are clasă, că nu-i de bani de buzunar ci că trebuie neapărat blindat. Dar nu l-a blindat nimeni și apoi, când singurul care își cunoștea valoarea era chiar Philip Otele, a fost stigmatizat că nu vrea să-și mai prelungească contractul cu clubul.

S-au căciulit Meszar și ceilalți din conducere la cei de la CFR să le dea măcar 50.000 de euro, să mai luăm și noi ceva. Sfărmurile, cum mai ziceam. Nu le-am luat nici pe alea, iar Otele s-a dus gratis la puțin mai bine convins că adevărata trambulină a carierei sale nu poate fi decât la un club cu obiective îndrăznețe, nu la unul care se mulțumește să bată Buzăul la baraj ca să mai tragă mâța de coadă un an prin prima ligă, tot cu obiectiv „salvarea de la retrogradare”.

A dat vreo 18 boabe la CFR, a plecat pe 3,5 milioane pe la arabi care i-au încărcat portofelul cu 1,5 milioane pe an, după care s-a întors în Europa, dar nu oriunde, ci la un alt club care țintea mai sus, la Basel, echipă cu care a și câștigat campionatul în Elveția. Iar după ce a fost prezentat și pe scena europeană, în preliminariile Champions League și apoi prin Europa League, a fost dat împrumut celor de la Hamburger SV pe suma de 1.000.000 de euro!

Da, un milion de euro ca să-l aibă în curtea lor vreme de 6 luni. Atât au dat cei de la Hamburg pe un jucător pe care UTA s-ar fi mulțumit să ia fie și 50.000 de euro. De ce? Pentru că acolo unde se vrea performanță, pentru că acolo unde clubul are în ADN să obțină trofee, se adaugă valoare, iar ceea ce noi evaluăm la 5 lei, ei dau împrumut cu 100.

Băiatul ăsta care a crezut în potențialul său se va bate cu Kane, Luis Diaz și Olise, cu ăia de la Dortmund, Guirassy, Adeyemi și care mai sunt pe acolo, că ăia de la Leverkusen și Stuttgart, cu Frankfurt și Koln. Și când mă gândesc că putea sta atât de liniștit aici să se joace de-a lopta cu cei de la Slobozia, Csikszereda sau Botoșani… Dracu l-a pus să se pregătească în cel mai profesionist mod chiar și atunci când a fost exclus din lot. Uite ce-a pățit…

UTA e cu cheia de la play-off în buzunar, dar îi e teamă chiar și să vorbească despre acest lucru. Să nu pună presiune…
Avem în ADN să ne batem pentru trofee, au transpirat pentru acest lucru Petschovschi, Farmati, Domide, Broșovschi sau Petescu și atâția alții, dar acum nu suntem în stare nici măcar să plătim vigneta pentru Ungaria sau Austria, ca să ne bucurăm și noi măcar de-o dublă cu Paksi… Doamne ce i-am mai invidiat pe hunedoreni.

De ce să ne gândim să ne plimbăm prin iulie prin Europa când putem sta liniștiți în vară la un grătar pe ICRTI? De ce să crească cota vreunui Tzionis, Costache, Alomerovic sau Poulolo prin Europa, dacă îi putem da cu 4 sau 5 lei la piață și să aducem alții gratis în locul lor cu care să ne luptăm tot pentru a evita barajul?

Dacă nu îți propui lucruri mărețe nici n-ai cum să le obții, pentru că mentalitatea va rămâne aceiași: bine c-am scăpat și anul ăsta…

Puțin îți dorești, puțin primești. Sau, mic îți dorești, mic primești… Ne vedem la mici pe ICRTI. În iulie… Dăm drumul și la aspersoare, că plătește Primăria apa.

Hai măcar să batem pe CFR, că poate, poate le mai vin niște idei.

Citește și:

Speciala zilei: „Suntem mici!” Cândva am fost mari, cei mai mari, dar acum ne mulțumim cu… sfărmurile