Povestea este veche, aproape la fel de veche precum ruina despre care vom vorbi în continuare.

Nu este nicio surpriză, ne vom ocupa de situația Teatrului Vechi. Vorba vine, teatru, vorba vine, vechi. Vorbim de prima clădire de teatru din România, chiar dacă este la concurență cu cea din Oravița. Cea care, într-un orășel de nici zece mii, a fost renovată și transformată în muzeu, din moment ce trupă de teatru și spectatori pe măsură nu prea au.

Teatrul din Oravița (foto: mapcarta.com)

Aici, la Arad, chiar și cu administrația care nu este obișnuită să umble la teatru, ci să producă spectacole pentru cei care teatrul e pe site-urile de socializare, ar mai fi și trupă, chiar trupe și spectatori interesați. Numai că de peste treizeci de ani clădirea stă să se prăbușească – bine că cei care au construit-o acum două sute de ani știau meserie –, în timp ce administrația orașului se face că plouă. Mai precis că ninge. Cu șmecherii de doi lei, normal.

Acum patru ani s-a întâmplat neverosimilul: clădirea a fost vândută în străinătate – unei firme maghiare, desigur – iar de atunci primăria nu mai are nicio treabă cu ea. Chiar dacă arădeni cunoscuți și importanți, precum scriitorul Gheorghe Schwartz, au protestat, iar alții, precum Ovidiu Balint și Ernő Tapasztó, au preluat nu de mult, cel puțin pentru administrare, clădirea de la firma din Ungaria. Cea care, în cei patru ani de când a cumpărat-o cu 200 000 de euro, nu a făcut absolut nimic cu clădirea acoperită cu pânze ca să nu se vadă degradarea. Nu scriu pentru prima dată despre situația ingrată în care se află Teatrul Vechi – sau Teatrul Hirschl, după numele celui care a înălțat clădirea în 1817 -, apropoul de acum a venit în urma unui eveniment în care m-am împlicat săptămâna trecută. Este vorba de o expoziție pe care am organizat-o în holul Teatrului Vechi. Ocazie în care am avut vreme să văd și să mă gândesc.

Și să realizez că nu înțeleg. Mai precis, că nu e nimic de înțeles aici. Cum se poate ca administrațiile Aradului de după 1990 nu au mișcat niciun deget ca să redea orașului un simbol de mare importanță, o moștenire rară, chiar unică pe aici, prin apropiere, așa cum am putut observa până acum. Încă odată: e vorba de prima clădire de teatru din România, clădire în care de la începutul secolului XX – după ce s-a construit clădirea de acum a teatrului – a funcționat unul dintre primele cinematografe din țară.

Cum se poate ca orașul – mă rog, cei care se prezintă a fi reprezentanții orașului –, în loc să o reînnoiască, să vândă această clădire de valoare simbolică uriașă pentru oraș pentru o sumă cu care nu poți cumpăra nici măcar o clădire mai micuță așa de locuit în centru orașului. Și asta după ce încă de la sfârșitul anilor nouăzeci s-au arătat nenumărate posibilități de finanțare a reînoirii clădirii, a transformării ei în ceea ce a fost de la început: un centru de cultură și divertisment al orașului. Au venit și niște austrieci interesați să finanțeze, au apărut nițel mai târziu și fondurile europene, dar degeaba.

„Casa Turcească” din Piața Veche, actuala Piață Heim Domokos (foto: Aradul de Altădată, Facebook)

Problema, în cele din urmă, este foarte simplă: ca o comunitate să producă și să aibă grijă de valorile pe care le produce are nevoie de oameni care cunosc și apreciază valoarea. De oameni care nu confundă valoarea cu banii, fiind convinși că banii nu sunt în sine valoare, ea, valoarea, se naște după ce banii sunt cheltuiți și lasă ceva în urma lor. Altfel sunt doar niște foițe de hârtie sau, mai nou, cifre pe un cont sau pe un card.

Cineva, nu spun cine, persoană importantă, observa zilele trecute, în cadrul unei întâlniri care viza viitorul cultural al orașului, că șefii de la diferitele instituții și întreprinderi subordonate sau colaterale primăriei arădene nu sunt arădeni. Respectiv, poate unul-doi, de la instituții mai puțin importante. Cel care îmi povestea întâmplarea a fost însă de acord cu mine atunci când am observat că acest fapt nu poate fi decisiv. Hirschl a venit din Viena, în fond cu toții venim de undeva. Ceea ce contează este atitudinea și capacitatea de a face diferența dintre important și banal. Dintre valoare și nonvaloare.

Aici este problema. Mai precis în faptul că cei care ne reprezintă, cei care decid unde se vor duce banii, nu au această capacitate. Sunt oameni mici, ajunși în posturi unde se învârt banii comunității, dar ei nu sunt interesați de interesele acelei comunități, ci doar de măruntele lor interese proprii. Nu au interes cultural și cu atât mai puțin interes pentru lucrurile cu adevărat valoroase. E simplu: dacă aveau, dacă erau în stare, atunci acum Teatrul Vechi (Hirschl, pentru adevărații arădeni) era de mult un punct de atracție al orașului. Ca multe altele, de altfel, dărâmate și lăsate în paragină. Amintesc aici, mai mult ca să termin odată cu povestea asta neplăcută, casa sau baia turcească, până nu de mult cea mai veche casă din Arad, singura de fapt din secolul al XVII-lea și care a fost demolată acum câțiva ani. Nu se află nimic în locul ei, doar o parcare de ocazie pentru mașinile care vin la hotelul de lângă.

Închei aici pentru că mai am o datorie de suflet.

Să-mi iau rămas bun de la fotbalistul care, în anii șaizeci, m-a făcut mândru că am devenit arădean. Și, sunt sigur, cel care nu se va lăsa nici pe eternele terenuri de fotbal de dincolo.

Hai, Domideeea!