Cer mii de scuze și iertare, scriu aceste rânduri duminică dimineața, înaintea zilei mele onomastice, chiar după ce am realizat că Dolfi a murit.

Dolfi a fost un motănel de nici două luni, botezat așa de mine datorită mustăcioarei negre – de fapt, un pătrățel negru sub nas care te ducea cu gândul la tot felul de asociații bizare. Și, normal, incorecte politic.
Așa cum sunt și gândurile mele despre serbările galante care au avut loc în ultimele zece zile, intitulate „Zilele Aradului”.

Cer scuze încă o dată. Este drept, am o vârstă, nu mai sunt în perioada entuziasmelor necontrolate. Am văzut destule, stau pe aici, în acest oraș care devine pe nesimțite orășel, de peste jumătate de secol. Am văzut, cum se spune ca să nu zici nimic, multe.
Am și participat la una, alta – mai precis la unele și altele. E oarecum firesc ca acum, având memorii și timp liber cât încape, să-mi treacă prin cap tot felul de idei stranii atunci când fac comparații. Mai exact, compar sezonul cu fazonul și mă mir că nu seamănă.

Dar ca să nu vă mai țin în imprecis și tromboane care nu dau, mai nou, bine nici pe Facebook, vin și întreb – mai precis mă întreb: chiar așa e mai nou? Așa e firesc și plăcut? Serbări care vin să omagieze un oraș prin picnicuri, dansuri și parade de modă? O fi, ce să zic… sensibilitățile se schimbă, înțelegerea contează din ce în ce mai puțin, important e să fie ceva acolo care să arate și să sune bine.

Asta este. E problema mea că mie mi-a lipsit un eveniment care să marcheze momentul istoric: declararea oficială a maturizării localității numite Arad. Nemaivorbind de faptul că și aici avem probleme: ce nume e ăsta? N-are sens nici în maghiară, nici în română, nici în germană. Oradea te trimite la o cetate, la fel și Timișoara, numai Aradul stă așa în bezna limbii, fără să îți indice de unde vine, ce înseamnă. Există teorii, dar nimic clar sau definitiv.

Oricum, explicațiile se găsesc în arabă sau ebraică, eventual turcă. Doar ca să reținem: cea din arabă este chiar măgulitoare – libertatea de a alege. Nici cea din ebraică nu este mai puțin interesantă: înger sau bronz, depinde de timp și de context. Este drept, mai poate fi și diamant sau măgar sălbatic. Dar cea mai înălțătoare este varianta turcească: erou ori bărbat maiestuos.

Trecând mai departe, să reținem totuși că acum mai bine de o sută nouăzeci de ani Viena a recunoscut Aradul ca oraș, eveniment care este sărbătorit de o vreme nu foarte lungă drept „Zilele Aradului”. Până și aici avem dubii: când și cine a început această sărbătoare? Oficial e dată hotărârea CLM din 2004, dar există informații și despre manifestări neoficiale de dinainte. Mai ales pe ștrand. Pentru că, dacă stăm și ne gândim mai bine, prima ediție a avut loc în 2002, organizată – este drept – în septembrie, nu în august.

Ideea, învârtită prin cercurile mai culturale ale orașului, era găsirea unei zile care să puncteze istoria Aradului. În cele din urmă, opțiunea – propusă înaintea tuturor de Horia Medeleanu – a căzut pe 22 august. Primarul de atunci, Dorel Popa, a fost de acord, astfel încât, din 2004, manifestarea a fost „oficializată” de CLM.

E bine să menționăm toate acestea – nu de alta, dar prin „presa” locală se învârt informații de după ureche și interesate, desigur, care prezintă situația în favoarea unora, uitând de ceilalți, cei decisivi în realizarea evenimentului. Aici, poate, e bine să menționăm că următorului primar de după Popa – da, nu vă mirați, de Gheorghe Falcă spunem – i-a trecut prin cap să renunțe la „Ziua Aradului”, o invenție a predecesorului pesedist, nu-i așa? Dar, în cele din urmă, a fost convins de inițiatori că îi poate veni bine și Domniei sale.

Și pentru că Falcă este cum este, dar prost nu este, a înțeles imediat, scoțând manifestările și în cartiere, fiind cel care s-a prins din prima că, pentru imagine și propagandă, nimic nu este mai adecvat decât o astfel de manifestare întinsă pe zece zile.

Iar aici ajungem la sintagma din titlu. De atunci a început transformarea manifestării în politică și propagandă, renunțând la manifestări de cultură autentică – rejucarea actului, de exemplu, în piața Avram Iancu –, trecând la „pomana” pentru alegători, adică târg, mâncare și băutură, plus fete faine care dansează și prezintă modă. Chiar pe Mețianu.

Să ne înțelegem, nu avem nimic împotriva ideii că politicianul trebuie să aibă grijă de pâinea alegătorului, plus, dacă poate și se pricepe, și de circul care să distreze și să facă omul de rând să mai uite de greutățile zilnice cu care se confruntă de la începutul timpurilor și până astăzi.

Numai că, mai nou, circ este peste tot și tot timpul. Politicienii abia așteaptă să se urce pe scenă și să fie fotografiați sau filmați cum se bucură boborul numai și numai când îi vede. Iar dacă nu este un jurnalist de imagine la dispoziție, e bine și un selfie – important este să ne ilustreze cum arată bunăstarea și fericirea.

Din acest punct de vedere, e evident: Bibi al nostru este la înălțimea predecesorilor, ba, pe ici-colo, îi și întrece. Numai că…
Numai că timpul trece pentru toți, nu doar pentru cel care vă enervează cu acest text. Iar de rămas nu rămâne circul și distracția – nu rămân luptele de gladiatori și cursele cu șareta, ci Colosseumul. Rămâne doar ce este cu adevărat important și valoros.

Cum a fost 22 august 1834 pentru Arad..

Poți să citești și: Noul Cod Rutier 2025: reguli mai stricte privind depășirea vitezei legale