Chiar înainte de „izbucnirea” pandemiei Covid-19, iubitorii teatrului arădean au primit o veste îmbucurătoare: echipa teatrului a primit un suflu proaspăt, au fost angajate și angajați actrițe și actori tineri, printre care s-a numărat și Marina Palii, actriță care tocmai apăruse în mult aclamatul film al lui Cristi Puiu, „Malmkrog”. Din păcate, pandemia a încurcat planurile tuturor și… din păcate, chiar dacă apele s-au mai liniștit după Covid, câțiva dintre actorii nou-veniți au părăsit după puțin timp Teatrul Clasic „Ioan Slavici”. Cea din urmă este chiar Marina Palii.

Actrița a fost angajată patru ani și jumătate la Arad, timp în care a jucat în opt spectacole noi și alte câteva mai vechi, în care a preluat rolurile de la alte actrițe. Puține dintre aceste spectacole au avut însă și o continuitate, fiind scoase din program destul de rapid după premieră.

Marina Palii a fost în acești ani pe jumătate bucureșteancă, pe jumătate arădeancă. A încercat să fugă de agitația din Capitală, dar și-a dat seama că îi lipsea acea forfotă. Despre ce a mai făcut în acest timp, ce i-a plăcut și ce nu i-a plăcut la Arad, cum este Marina Palii pe scenă, pe platoul de filmare și în viața de zi cu zi, am aflat chiar de la ea, în interviul pe care – în sfârșit, după câteva încercări eșuate din lipsă de timp liber – am reușit să-l realizăm… cu regretul că s-a întâmplat să fie, totodată, un mesaj de adio pentru arădeni.

– Trebuie să începem cu o veste proastă pentru arădeni: în data de 6 iunie, ai avut ultimul spectacol pe scena Teatrului Clasic „Ioan Slavici”. De ce – și de când – ai decis să părăsești echipa de teatru din Arad?

– Nu mă așteptam să începem cu asta… A fost o decizie treptată, dar a fost și o conjunctură care m-a ajutat să o iau. În noiembrie, am prelungit contractul doar cu șapte luni pentru că s-au scos niște spectacole din repertoriu, și ca să nu periclitez cumva nici activitatea teatrului foarte mult, am făcut acest pas. Am căutat o conjunctură, să nu zic „Bună ziua, plec și nu mă interesează ce se întâmplă”. După aceea, printr-o altă conjunctură, alte spectacole în care eram eu nu s-au putut juca, așa că am rămas doar cu două până în luna iunie: „Sclavi (cu final rescris)” și „Vârful Aisbergului”.

Dar motivul principal este că îmi e foarte greu să combin, aici, cele două lumi, teatrul și filmul, de care sunt atașată în mod egal. Mai ales după ce fusesem și la Berlinale Talents, și la Sarajevo Talents, și după nominalizarea la Gopo (n. red. – la categoria cea mai bună actriță în rol principal, pentru rolul din „Malmkrog”). Mi s-a transmis clar că orice activitate în afara teatrului e în afara intereselor instituției, inclusiv filmul. Plus că viața mea personală a rămas la București. Astfel că a trebuit să-mi pun niște întrebări foarte serioase: ce fac? Continui, adică mă mut de tot aici, la Arad? Sau iau o decizie în care să-mi ușurez viața, și mie, și teatrului… iar decizia a fost să încheiem frumos.

– Practic, tu făceai naveta din București? Veneai la Arad doar când aveai spectacol?

– Făceam navetă doar în perioada în care aveam spectacole. În perioada repetițiilor stăteam aici, evident. Dar fiind destul de activă și încercând să particip la cât mai multe casting-uri de film, erau situații în care trebuia să fac naveta la București pentru un casting și devenea obositor.

Marina Palii în „Școala și familia” (foto: Laurian Popa)

– În momentul în care ai dat concursul de angajare la teatrul din Arad, te-ai gândit că va fi greu? Ai luat chiar în calcul să rămâi, să te muți complet la Arad? Știind că vei pendula între Arad și București, deoarece ai avut deja apariții cinematografice.

– Da, dar filmul vine și pleacă. Ocaziile în film sunt foarte rare, sunt foarte mulți actori, se fac destul de puține filme, concurența este una extrem de mare. Deci e o iluzie să crezi că poți să faci o carieră în film după 1-2 filme. E un maraton de lungă durată. Știam că nu pot să mă axez pe film de autor ca să pot să supraviețuiesc, cel puțin financiar. Dar am venit aici în 2019, s-a dat concurs de angajare. Am citit din întâmplare. Eu venisem aici cu spectacolul Andreei Vulpe, „Loochy & Moochy”, care s-a făcut la Teatrul Masca, și venisem să jucăm la Arad. În ultima zi, chiar înainte să plec, am aflat din întâmplare că se dădea concurs aici. Am intrat pe pagina teatrului, am văzut că e public concursul, mi-am depus dosarul, am dat prima probă, a doua probă, adică cum se face în mod normal când vii și dai un concurs de angajare.

– Eu nu știu cum se face un concurs de angajare la teatru și nici majoritatea cititorilor Special Arad…

– Păi se anunță un concurs, se depune un dosar, sunt mai multe etape de concurs, probe practice de interpretare, probă muzicală, de improvizație ș.a.m.d., după care urmează, în faza a doua, interviul de angajare. Acolo s-au hotărât lucrurile și a venit într-un moment foarte important pentru mine, pentru că terminasem masterul, încercasem în București, dar nu prea s-a…

– Ai colaborat și cu Teatrul Nottara, înainte să vii la Arad.

– Da, am colaborat cu Nottara înainte de angajare și am în continuare un spectacol în repertoriu, adică sunt colaboratoare la spectacolul „8 femei”, care se vinde foarte bine.

– Și cu alte teatre?

– Am mai colaborat cu Teatrul Masca, independent am mai avut un spectacol sau două. Abia terminasem Masterul când m-au angajat.

– Cu Teatrul Tony Bulandra, parcă… 

– Ah, da! La Târgoviște, corect. Am jucat în „Femeia Mării”.

– Și totuși… ai venit la Arad, nu destul de departe, ci chiar foarte departe de București și chiar ai luat în calcul că, poate, rămâi?

– Am luat în calcul asta. Dar… nu s-a putut, ca să zic așa. Am venit după o perioadă dificilă emoțional pentru mine și a fost o ruptură de București… benefică, dar n-a fost o ruptură, practic, pentru că am continuat să merg la casting-uri și după aceea viața mea personală s-a legat tot acolo, în București. Am încercat să le îmbin pe cele două, cât am putut.

Marina Palii în „Sclavi (cu final rescris)” (foto: Laurian Popa)

– Ai ajuns într-un moment nefast pentru toată lumea, nu doar pentru teatru. Nici nu ai apucat să intri pe scenă în 2020, pentru că a venit pandemia. Și a urmat o pauză de doi ani.

– Putem spune că a fost un moment nefast din punct de vedere profesional, dar a fost și un mare noroc, pentru că dacă luăm în considerare soarta tuturor actorilor neangajați, independenți, care au fost loviți de pandemie, n-aș putea să mă plâng. De asta zic: acest concurs a venit într-un moment bun. Adică, totuși, am avut un statut de angajat, am avut un salariu… da, am avut o perioadă de șomaj tehnic, care a fost una, într-adevăr, revoltătoare, pentru că decizia a fost a conducerii teatrului, dar cu toate astea, eram angajați! Eu n-aș putea să mă compar, să egalez ghinionul actorilor independenți, pentru că știu că au trecut printr-o perioadă foarte grea… și s-a creat aproape o ruptură între cei independenți și cei angajați. Am simțit asta, cel puțin, pe social media… Era foarte greu să reziști financiar într-o perioadă în care s-a blocat tot.

– Cum te-ai adaptat la Arad? Ce ți-a plăcut și ce nu ți-a plăcut la Arad? Vorbim aici și de orașul în sine, vorbim aici de colegi…

– Mie-mi place Ardealul. Îmi place spiritul de aici, îmi place liniștea asta, nu e agitația din București, nu este haos în trafic, nu e stresul permanent că faci totul pe ultima sută de metri și nu apuci să duci nimic până la capăt. Aici e o grabă așezată. Am fugit de agitație, ca apoi să ajung s-o caut. Era un pic prea multă liniște pentru mine.

Și mi-a plăcut, evident, echipa de teatru. Aici e o trupă de teatru bună și foarte deschisă, empatică, cu care am lucrat minunat. Au fost patru ani foarte frumoși din punctul meu de vedere. E o trupă generoasă. Noi, cei angajați, am fost primiți ca într-o familie. Și ne-am integrat ușor. Oamenii ne-au ajutat să ne integrăm. E greu să te integrezi într-un colectiv în care oamenii se știu de ani de zile și lucrează, joacă pe aceeași scenă de zeci de ani… nu e ușor. Dar am ajuns așa… la o vibrație foarte faină împreună… și asta o să rămână.

Marina Palii (stânga) în „Oameni pe care nu-i mai iubești” (foto: Laurian Popa)

– Poți să ne spui care spectacol ți-a plăcut cel mai mult? Sau mai multe spectacole care ți-au plăcut.

– Întâlnirile cele mai călduroase au fost cu Cristi Ban și Dragoș Mușoiu. Sunt oameni solari.

– Cel regizat de Cristi Ban a fost spectacolul „Școala și familia”, care s-a jucat chiar după pandemie.

– Da, a fost un drum greu cu acest spectacol. L-am început în pandemie, după aceea l-am reluat, am dat vizionarea cu măști… cădeau măștile de pe față, nu știam ce să facem, nu ni se vedeau fețele, după care, ca norocul că am început să jucăm fără măști, dar cu distanțare, că așa erau regulile… Mamă, când îmi amintesc de perioada aia, nu-mi vine să cred!

După aceea a venit Botond (n.red. – Botond Nagy), am lucrat foarte bine cu el, la „Platonovka” (n.red. – „Our Last Terminal. Platonovka”), după care a venit Dragoș Mușoiu, unde iarăși am lucrat foarte bine, la „Sclavi (cu final rescris)”. Leta Popescu a venit aici, unde am lucrat iarăși fain (n. red. – spectacolul „Oamenii pe care nu-i mai iubești”)… M-am atașat foarte mult de această trupă, pentru că e disciplinată, este extrem de flexibilă, fără răutate. Dacă ai de certat, te cerți în afara teatrului, eventual la o bere, nu pe scenă. Cam așa e la noi. E foarte important să nu fie o trupă dezbinată și să nu se încurajeze de către conducere dezbinarea ei.

Marina Palii în „Our Last Terminal. Platonovka” (foto: Laurian Popa)

– E ceva ce nu ți-a plăcut la Arad, în afară de lipsa aglomerației?

– E un oraș cam prea liniștit pentru mine.

– Deci atât. Lipsa aglomerației…

– Bine… mie-mi place stilul ăsta arhitectural de secolul XX, sfârșit de secol XIX, cu un pic de Secession, cu clădiri din imperiu…

– Opțiuni de petrecere a timpului liber în Arad?

– Păi, mă duceam la o bere cu colegii, în momentele în care n-aveam repetiții. Stăteam în casă, citeam, făceam selftape-uri, mă duceam la Timișoara.

– Este ceva ce îi reproșezi conducerii teatrului arădean?

– Nu-mi place să plec trântind ușa. Există, evident, și plusuri, și minusuri. Minusuri cauzate, probabil, și de o politică managerială, de puțini bani. Sunt diverse conduceri în diverse teatre, există perioade mai bune, există perioade mai rele din punct de vedere calitativ. Mi-ar fi plăcut, evident, ca Aradul să fie un pic mai prezent în festivalurile din alte orașe. În 4 ani și jumătate de angajare, am fost o singură dată, la Galați. Aș fi vrut să rămân colaboratoare pentru spectacolul „Sclavi”, în regia lui Dragoş Muşoiu, dar înțeleg că directorul preferă să aducă o altă colaboratoare. Sper să o angajeze, altfel, e trist. Se mai blochează un post.

Dar vreau să subliniez că angajarea asta a venit într-un moment în care aveam nevoie de ea foarte mult. Au fost patru ani cu bune și cu rele, dar au fost patru ani în care am lucrat cu diverși regizori și am învățat, totuși, niște lucruri, chiar dacă nu am avut parte de vizibilitate. E important de spus. La finalul zilei, când tragi o linie, iei ce-i mai bun, ca să poți să mergi mai departe cu ce e bun.

Totuși, Bogdan Costea a fost înțelegător cu mine. M-a lăsat să fac două lungmetraje în timp ce eram angajată, chiar dacă la ultimul eram deja pe picior de plecare, adică știam amândoi că va înceta contractul. Altfel, aș fi suferit foarte mult. Intrasem aici într-o depresie profesională și filmul m-a salvat.

– Spune-ne câte ceva despre filmele în care ai jucat. Ai jucat chiar în filme cu regizori mari, „Malmkrog” de Cristi Puiu sau „Libertate” de Tudor Giurgiu, iar acum chiar urmează să fie lansat la TIFF „Double of Nothing” (n. red. – interviul a fost făcut înainte de premiera filmului).

– Da, o să aibă premiera la TIFF, e un scurtmetraj în afara competiției, regizat de Mihai Pîrcălabu, care va avea premiera pe 21 iunie. E un subiect interesant, e de văzut. Cu Tudor Giurgiu am lucrat scurt, dar frumos. A fost un rol mic, dar la locul lui. De curând, am terminat filmările la alte două lungmetraje, unde am avut rol principal. Am mai făcut un scurtmetraj cu Carina Dașoveanu, „Venus”, care a fost și la TIFF, și la Anonimul. Cu Andrei Epure am lucrat bine. Tot așa, scurt, dar frumos.

– Dar „Malmkrog”, care a avut critici extrem de bune la nivel european și a fost un film multipremiat? Cum a fost să te „trezești” în acel film?

– M-am trezit așa… peste noapte. Am dat o probă video, am fost sunată apoi să merg la Sighișoara să continui casting-ul, am avut o întâlnire cu Cristi (Puiu – n. red.), am dat o probă, seara m-am cunoscut cu ceilalți actori din distribuție, cu francezii, și a doua zi, în drum spre București… mă întorceam la master, practic, deci nu aveam nicio așteptare și nici nu credeam că o să rămân în film, dar m-am bucurat foarte mult de întâlnirea cu Cristi. Și am primit un telefon, m-au întrebat dacă sunt liberă în următoarele două luni și m-am pus să-mi fac bagajul să ajung cât mai repede. Și cam asta a fost.

– Asta a fost chiar înainte să te angajezi la Arad. Ți s-au deschis, practic, noi orizonturi, dar ai venit la Arad, unde… nu putem vorbi de orizonturi prea mari pe partea de film.

– Pe partea de film, într-adevăr. Trebuie să fii mereu pe stand by, ceea ce e destul de greu dacă ești la Arad. Selftape-ul funcționează până la un punct, dar prezența fizică la un casting e foarte importantă.

A, și am mai făcut un film francez, un film care a ajuns pe ARTE.

– Ai colaborat și cu Teatrul Postnațional Interfonic. De când a început colaborarea?

– Da! Am colaborat cu Vlaicu Golcea și cu Alex Halka! Cred că de vreo doi ani… dacă nu mă-nșel.

– …Alex Halka fiind arădean. Deci deja erai la Arad.

– Da, eram deja la Arad și făcusem niște înregistrări pentru Vlaicu Golcea și Interfonic. Noi n-am colaborat constant, am colaborat așa, pe sărite, după care m-am concentrat mai mult pe Arad. A intervenit și epuizarea fizică, fiind tot pe drumuri. Am avut o colaborare frumoasă cu Vlaicu (n. red. Golcea), am lucrat pe textul Cătălinei Bălălău, „RiGLA”, o animație făcută de Alex Halka, o animație care a luat niște premii, care a fost pe la festivaluri, care a fost dublată după aceea și în germană și maghiară. E prima animație a lui Alex și m-am bucurat foarte mult de colaborarea asta.

Marina Palii în „Oameni pe care nu-i mai iubești” (foto: Laurian Popa)

– Câte limbi străine vorbești? Ai jucat într-un film francez, am înțeles că ai tradus din poloneză și o piesă de teatru…

– Două filme franceze și da, am tradus, cred că… șase piese din polonă. Vorbesc rusă, engleză, franceză, polonă și am mai repetat la un spectacol în Bulgaria, acolo am învățat un pic de sârbă și bulgară.

– Asta aici, la Arad, la spectacolul „Miracolul Sfântului Gheorghe”, nu?

– Da, a fost o coproducție între Teatrul din Niș, Serbia, Teatrul din Pleven, Bulgaria și Teatrul din Arad. Am jucat spectacolul o singură dată la Arad.

– Ai o pasiune pentru limbi străine sau ai în familie mai multe etnii?

– Nu știu, nu credeam că o am, dar am mai terminat o facultate înainte de actorie, am mai făcut limbi străine, polonă și franceză. Franceza tot acolo am învățat-o, în facultate. Aparent, se lipesc de mine limbile străine. Și îmi și place!

– La scurt timp după invazia Ucrainei, când refugiații au venit în valuri în toată Europa, inclusiv în România, ți-ai transformat din proprie inițiativă timpul liber în ceva extrem de mărinimos și util. Spune-ne, te rog, mai pe larg, despre acțiunile tale umanitare din acea perioadă.

– Am aflat că a izbucnit războiul… eu eram atunci la un workshop de teatru cu trei regizori ruși. Nici acum n-am înțeles ce a fost cu atelierul ăla. A fost organizat într-un teatru independent.

– În București?

– Da… și a izbucnit războiul… Țin minte și acum dimineața aia în care stăteam cu toții și nu ne venea să credem, era o liniște și asta-mi amintesc că, înainte să începem să lucrăm, l-am întrebat pe regizor care e poziția lui față de război, ca să știu dacă repetăm… că nu repet cu niște oameni care susțin războiul. Erau la fel de șocați ca mine… dar am preferat să întreb fără ocolișuri.

După aceea, pentru că vorbesc limba rusă, m-am implicat ca voluntară și la Gara de Nord, după aceea la DGASPC Sector 6. Făceam voluntariat, adică traduceam, ajutam oamenii, doar că poziția în care eram noi, traducătorii, era una complexă, pentru că fiind singurele persoane care se înțelegeau cu ei, ucrainenii se apropiau de noi, inclusiv emoțional.

– Din câte știu, limba rusă seamănă cu cea ucraineană, dar nu e chiar același lucru…

– Nu, sunt două limbi slavice diferite, dar ca în toate spațiile ex-sovietice, se vorbește și rusa, pentru că a fost o limbă a sovieticilor. E un întreg manual de manipulare aici, rușii au „lucrat” foarte bine la treaba asta. Evident, pentru că nu știam ucraineană, vorbeam rusă, ca să mă pot înțelege cu oamenii. Ulterior, câțiva ucraineni au devenit și ei voluntari. Deci așa a început, am început să traduc la Gara de Nord, să asist, să ajut oamenii cum puteam.

– Cât a durat această acțiune de voluntariat?

– Din februarie până în… aprilie, jumătatea lunii aprilie. Am încetat să mai fac voluntariat după ce a murit mama, atunci a fost momentul în care m-am oprit.

Am cunoscut două familii de ucraineni, două mame și două bunici, și cinci copii, care trebuiau să ajungă în Azerbaidjan și nu aveau nicio posibilitate financiară și am scris o postare pe Facebook, prin care am rugat oamenii să mă ajute să strâng bani. Oamenii m-au ajutat… și m-au ajutat atât de mult încât mi-au ajuns banii și pentru alte familii. Am început să cumpăr bilete de avion, să plătesc cazări, să trimit oamenii în diverse țări, să plătesc bilete de tren, medicamente, o groază de chestii. Erau oameni care trebuiau să ajungă în Barcelona, în Irlanda, în Paris, în Italia, în Germania, în Danemarca… o doamnă a trebuit să ajungă la Paris ca să-și facă o operație pe creier. În Ucraina, înainte de război, tocmai își renovase apartamentul, era nou-nouț când a fost distrus de bombe. Sunt foarte multe situații de genul ăsta.

– Mai păstrezi legătura cu cei pe care i-ai ajutat?

–  Cu câțiva dintre ei, da. Pentru că am mai lucrat după aceea, aproape la un an distanță, la un documentar, un reportaj, de fapt, despre refugiații din București, din Căminul Tei, unde am cunoscut niște familii cu care am ținut legătura mai mult timp și cu unii dintre ei țin legătura și acum. Cu o familie, cel puțin, care a reușit să se stabilească în München. Deci am continuat, dar mai puțin în ultimul timp.

– Cum se numește acest documentar?

– „Photographer”. Cred că încă mai e pe Disney Plus. A fost o colaborare cu National Geographic și a venit un fotograf premiat cu Pulitzer (n. red. – Muhammed Muheisen), care a făcut o serie de workshop-uri de fotografie cu copii. Așa a fost făcut un reportaj pe baza interacțiunilor cu copiii ucraineni din centrul respectiv, evident, povestind și viața acelor familii, cu ce se confruntau ei. Eu am fost acolo fixer, orice ar însemna asta.

– Cum este Marina Palii în viața de zi cu zi?

– Păi… cum stăm la masă acum…

– Ce ne poți spune despre tine dacă acum ai fi în situația în care trebuie să te prezinți?

– Ah, să-mi fac PR, reclamă? Păi ce să spun? Sunt un om…… (pauză lungă – n. red)

– Să știi că publicului îi e greu să „citească” un actor. N-are cum, de fapt, pentru că vede un rol.

– Acum mi-am dat seama că nu prea îmi place să vorbesc despre mine, ca persoană. Nu știu…. Mi se pare important să vorbesc despre profesie, iar despre mine personal… Adică sunt un om normal, nu știu ce să zic despre mine. Sunt un om cu bune și cu rele. Știu că am o fire câteodată colerică, îmi place foarte mult să încerc tot felul de lucruri, sunt destul de dinamică. Nu-mi place doar actoria, nu-mi găsesc salvarea mea personală și profesională doar în actorie, pentru că îmi dau seama că viața e complexă și e un drum greu. Eu mi-aș dori să duc până la capăt această cursă, dar să pot s-o fac cu plăcere. Asta urăsc, asta îmi e frica cea mai mare: să mă trezesc într-o zi că sunt o tanti care le știe pe toate… Mi-e frică că, de fiecare dată când vorbesc despre mine, e o formă de laudă. Probabil că țin la cum sunt privită de alți oameni… și uite, nici asta nu-mi place. Ar trebui să fiu un pic mai indiferentă. Bine, totuși am ajuns la o vârstă la care sunt destul de echilibrată și emoțional, și ca femeie, mă simt bine cu mine. Îmi place singurătatea în anumite momente. Mă inspiră. Noi, actorii, suntem oameni normali, asta vreau să zic. Ca toți oamenii.

– Ce înseamnă, pentru tine, să fii actriță?

– Pentru mine e un lux. Să poți să fii actriță e ceva atât de frumos… adică să poți să primești bani pentru faptul că minți! Creezi o realitate și ascunzi în ea adevărul tău vândut drept minciună. E minunat… adică e minunat să poți să faci ce-ți place. Nu toți fac asta și nu toți se pot bucura de munca pe care o fac. E și o formă de terapie, e și o formă de refugiu, e și o formă de generozitate… e și o formă de narcisism, un histrionism sănătos dacă e ținut în frâu și nu e lăsat să degenereze. Cam asta.

Mi-am dat seama că-mi place mai mult poziția de actor creator, și mai puțin de actor executant: care participă la procesul de creație, inclusiv cu texte de-ale lui, cu opinii, cu improvizații, cu tot felul de idei, decât poziția de actor executant, care doar vine și se integrează într-o schemă prestabilită. Asta e ceva ce mă definește. Îmi place foarte mult să mă implic. Câteodată am propuneri bune, câteodată proaste, poate mai multe proaste decât bune, dar în orice caz, eu le propun… ca omul să știe. Să aibă din ce să aleagă.

Marina Palii (dreapta) și Calița Nantu (stânga) în „Oameni pe care nu-i mai iubești” (foto: Laurian Popa)

– Poți să dai și exemple aici? Un exemplu în care ai influențat puțin rolul…

– Primul exemplu care-mi vine în minte ar fi cu Cristi Ban, la „Școala și familia”, când am lucrat împreună la monologul final. Era un colaj din mai multe texte jurnalistice de-ale lui Caragiale, niște atitudini… și chiar una-două replici sunt inspirate din diverse personaje politice controversate (n. red. – din zilele noastre). Cu Dragoș Mușoiu am mai participat foarte fain, cu Botond am lucrat tot așa, deschis.

– Ce simți pe scenă sau pe platoul de filmare? Ai emoții? Te pierzi complet în rol? Privești publicul, reacțiile lor?

– Pe scenă e un dialog continuu între public și actori, e un schimb de energie care se simte, care trebuie dozat, e ceva atât de efemer și viu, în sensul că da, rămâne construcția spectacolului, intențiile se păstrează, dar sunt mici gânduri sau mici – cum le zicem noi – „accidente”, mici momente de improvizație care vin, câteodată, pentru că ai uitat ceva, s-a întâmplat ceva nou… și astea-s momentele care-mi plac cel mai mult. Atunci când te pierzi un pic, nu știi ce să faci… și începi să creezi. Și simți că ești viu.

– Ți s-a întâmplat asta pe scenă?

– Da, mi s-a întâmplat în spectacole și îmi place asta! Bine… asta nu înseamnă că le caut sau că le provoc intenționat, nu vreau să se înțeleagă că distrug spectacole sau așa ceva… dar ele apar, că un spectacol e un spectacol. Adică intri pe scenă și, mai ales dacă rămâi permanent în spațiul de joc și nu mai ieși în culise, ești acolo, nu se poate schimba nimic. Și e evident că se întâmplă, că nu suntem roboți, mai uităm câte o replică, am uitat să iau ceva de pe masă sau… dar e ceva viu în asta și îmi place, pentru că dintr-odată crește atenția. Și fiind angajată aici am învățat chestia asta. Înainte mă panicam, dacă uitam o replică. Acum n-o privesc ca pe o greșeală, ci o modulație a unui traseu.

– Publicul, probabil, nu observă aceste mici schimbări. Dar actorii, colegii din distribuție? Nu se dă peste cap dialogul, interacțiunea? Nu se supără interlocutorul, nu îl încurci?

– Ne mai adaptăm, ne mai supărăm, dar trece repede. Oameni suntem. Dar astea nu se întâmpla foarte des, doar că eu rețin și mă amuz de momentele de improvizație, mai mult sau mai puțin reușite.

– Planuri de viitor?

– Momentan… mă întorc la București. Trebuie să-mi iau un pic de timp. Adică e o formă de recalibrare, pe care trebuie să o fac și să mă readaptez la condiția de freelancer.

– Deci nu ai în vedere o altă instituție de teatru, deocamdată?

– Da, dar asta nu ține de mine. N-aș putea să am în vedere ceva. În București este o concurență foarte mare. Dacă se vor da concursuri și voi afla de ele, probabil că o să mă înscriu. Cred că o să continui cu teatrul, sub o formă sau alta. Nu știu ce se va întâmpla. Am un feeling bun. Iar pe plan personal, revin acasă, mă așez și eu un pic. Nu mai umblu pe drumuri, nu mai fac bagajul în fiecare săptămână. Am nevoie de un pic de liniște.

Citește și:

•  Legile rescrise ale nemuririi sclaviei

•  „Platonovka” lui Botond Nagy, un avorton al singurătății

•  Hip, sexy, funny: „Oameni pe care nu-i mai iubești”

•  Cu Necșulescu și Stamatescu, în căutarea lui… Reușitescu

•  Trauma educației cu rigla pe degete, într-un video anime produs de arădeanul Alex Halka

•  Marina Palii, actriță a Teatrului Clasic „Ioan Slavici” Arad – selectată în programul „Berlinale Talents” 2021

•  Școala, familia și alte aspecte a(i)urite în țara lui Caragiale

•  Tudor Jula, noul actor angajat la Teatrul Clasic „Ioan Slavici”. Pleacă actrița Marina Palii