Premiera noului spectacol produs de Teatrul Clasic „Ioan Slavici”, din 22 decembrie, a fost un HIT absolut. S-a jucat în fața unei săli arhipline, s-a aplaudat de mama focului la final, parcă interminabil și a fost, de asemenea, o reală revelație, pe plan personal: Teatrul Clasic „Ioan Slavici” este… COOL AGAIN!

„Oameni pe care nu-i mai iubești” (scris de Elise Wilk și regizat de Leta Popescu) are toate șansele să facă cinste Aradului în turnee și la festivaluri naționale sau internaționale, însă înainte de orice, este o realizare imensă pentru prezentul și viitorul teatrului arădean pe plan local: un „fresh start” în 2023, cu un public „fresh”. Mi-ar plăcea să fiu contrazis, dar eu, cel puțin, n-am mai văzut un număr atât de mare de tineri, între 15 și 25 ani, la un spectacol arădean de teatru. Cu această producție a debutat și tradiționalul maraton de început de an, „Luna plină de teatru” (cu o zi întârziere din cauza gripei, învinsă rapid, din fericire). Sala nu a mai fost chiar arhiplină la a doua reprezentație (au rămas goale, totuși, doar lojele superioare) și nici aplauzele n-au mai fost interminabile, în schimb, feedback-ul a fost tot pozitiv și nu am putut să nu sesizez, din nou, prezența unui număr mare de tineri în sală.

Titlul e suficient de sugestiv ca să nu mă-ntind cu descrierea: în „Oameni pe care nu-i mai iubești” este vorba despre cupluri care nu (mai) „click-uiesc”, despre relații care scârțâie, în timp ce scârțâiala este „Oh, so HOT”, deci se insistă, „because why the fuck not”. Ce e de făcut, deci, când nu funcționează nici relația, nici despărțirea?

Nu pot să estimez câți din auditoriu au reușit să rezoneze cu tema dată, să „simtă” cu adevărat spectacolul, ca o oglindire a unor trăiri personale în materie de statusuri de Facebook „it’s complicated”, eșecuri pe Tinder, Insta-„love-hate relationships” sau alte cercuri vicioase Tik-toxice.

Neîndoielnic, autoarea și regizoarea au anticipat actualitatea subiectului în acest sens, dar, ca să-ți placă „Oameni pe care nu-i mai iubești”, este oare obligatoriu să te „atingă”, să-ți scormonească în amintiri și să-ți împungă frustrările emoționale mai vechi sau mai noi? Bineînțeles că nu, în primul rând pentru că umorul este cel mai mare atu al acestui spectacol și, în al doilea rând, pentru că orice altceva este fix acolo unde trebuie: distribuția e excelentă, jocul e efervescent, decorul pufi-puff de lavandă (de Bogdan Spătaru) e simplu și eficient, coregrafia (de Maura Cosma) e „apetisantă”, culorile, luminile (Alexandru Dancu și Lucian Moga) – „beton”, iar textul și muzica (semnate de Elise Wilk și Csaba Boros)… un deliciu, presărate cu englezisme, două-trei „plm”-uri obscen de discrete și rime de tip hip-hop, totul pe un ton senzual, anti-romantic, rațional și totodată ironic, la un moment dat chiar autoironic… deci în mod contradictoriu, tonul este în egală măsură anti-rațional, în cel mai romantic stil cu putință.

Trebuie să subliniez performanța actorilor din distribuție, pentru că reușita spectacolului a depins, inevitabil, și de efortul, energia și sinergia lor. Să fii actor de comedie și de dramă concomitent e o sarcină alunecoasă, dar exact în această privință excelează Robert Pavicsits și Alina Vasiljiević în „Oameni pe care nu-i mai iubești”. Angela Petrean-Varjasi e de nota 10 și este, incontestabil, vedeta comică a spectacolului, titlu pe care-l împarte, de altfel, cu Zoli Lovas, acel Zoli Lovas cu care ne-am obișnuit, șarmant, inspirat, în vervă și sigur pe sine. Apropo de șarm masculin, Ștefan Statnic impresionează într-un rol de macho, pendulând și el, cu mare tact, între un rol comic și dramatic, iar Alex Popa, poate un pic prea caricatural, a reușit totuși să împingă rolul în sectorul umoristic corespunzător, cu o grație… nostimă în ochii unui bărbat (barem hetero), dar cu siguranță incitantă pentru publicul feminin (de asemenea, barem hetero). Cele trei „sirene” contemporane care dau sare și piper, culoare și sunet spectacolului, atât prin sex-appeal și body language, cât și prin voce melodioasă, sunt Marina Palii, Iulia Pop Dragoș și Calița Nantu, cea din urmă având ocazia să strălucească mai mult datorită rolului mai bogat în replici și căruia îi face față cu brio într-un mod adorabil de amuzant. Trebuie să recunosc că de jocul ei actoricesc am fost cel mai curios, fiind pentru prima oară când o văd pe scenă, neluând în calcul show-ul de improvizație „Zise el, zise ea”. Este primul ei rol în adevăratul sens al cuvântului pe scena teatrului arădean, înainte o înlocuise doar pe actrița Iulia Dinu (care a părăsit teatrul arădean în decembrie 2021) în spectacolele „Our Last Terminal. Platonovka”, „Școala și familia” și „Familia Ibsen”.

Foto: Laurian Popa

Dacă „Oameni pe care nu-i mai iubești” poate fi numit unul dintre cele mai bune spectacole ale Teatrului Clasic „Ioan Slavici” din ultimii ani… poate fi un „hot topic” subiectiv și, în definitiv, discutabil, eu l-aș pune însă chiar în Top 5 sau Top 10 (depinde despre ce perioadă de timp vorbim). Asta pentru că are ceva, un plus-minus-cosinus-radical la pătrat, ceva inexplicabil de inedit și… deși nu pot spune că-mi sunt familiare operele autoarei, Elise Wilk, suspectez că stilul ei ludic este acel condiment de cocktail literar-artistic care face acest spectacol atât de tonic, atât de răcoritor, atât de „hip”.

De altfel, autoarea semnează cu această ocazie cea de-a patra colaborare cu regizoarea Leta Popescu, după „Kinderzimmerzauberei” (Teatrul Gong din Sibiu, 2017), „Frig. Patru întâmplări neadevărate din Gheorgheni” (Figura Stúdió din Gheorgheni, 2018) și „(in)Credibil” – scris împreună cu Peca Ștefan, Mihaela Michailov și Leta Popescu (Teatrul Național din Timișoara, 2019). Ea a fost invitată anul trecut la festivalul de literatură „Discuția secretă” (au citit fragmente din textele ei actorii arădeni Roxana Sabău și Ioan Peter) și tot anul trecut, trupa de teatru „Performact” a Colegiului de Arte „Sabin Drăgoi” a pus în scenă o altă piesă semnată de ea, „Avioane de hârtie”. În plus, arădenii au avut ocazia să vadă „Pisica verde” de Elise Wilk în două interpretări diferite, în ani diferiți, la Festivalul de Teatru Nou: în 2014 în regia lui Cristi Juncu (produs de UNATC Bucureşti) și în 2016 în regia lui Bobi Pricop (produs de Teatrul pentru Copii și Tineret „Luceafărul” Iași).

Desigur, strict scenariul nu este destul pentru un rezultat de succes. Fie că vorbim de teatru sau de film, regizorul trebuie să fie „pe același film” cu întreaga echipă, cu actorii, cu tehnicienii și, în cazul unui proiect 100% contemporan cum e cel de față, cu dramaturgul, iar regizoarea Leta Popescu, în mod vădit, bifează toate punctele cu „Oameni pe care nu-i mai iubești”.

Arădenii au avut ocazia în trecut să vadă câteva spectacole regizate de Leta Popescu, toate în cadrul Festivalului de Teatru Nou, în anii 2014, 2017 și 2018: „Parallel” (regizat împreună cu Ferenc Sinkó), „Open” și „Tatăl meu, preotul”.

Leta abordează în spectacolele sale teme ale prezentului, fără a face un tip de teatru militant/tezist, ci încercând să depisteze vibrațiile lumii trăite împreună cu echipa artistică – aflăm din biografia de pe site-ul ei. În plus, nu pot să nu sesizez că a rămas și de această dată, cu „Oameni pe care nu-i mai iubești”, fidelă crezului ei artistic. Citez tot de pe site-ul letapopescu.ro: „Prin spectacolele mele îmi doresc să spun fiecărui individ în parte «nu tu ești centrul universului». Îmi imaginez că astfel vom scăpa de agresivitate, vanitate și certitudini angoasante. În același timp și cu aceeași energie, vreau să-i spun spectatorului și «nu ești singur». Îmi imaginez că astfel devenim mai empatici, ne liniștim, (ne) înțelegem. Odată împlinite – la modul ideal – aceste două mesaje, rămâne un rest, un spațiu între, un loc pentru celebrarea a ceea ce avem de celebrat și o anumită uimire față de ceea ce avem de trăit”.