Recunosc, am urmărit în direct anunțarea premiului Nobel pentru literatură.
Am făcut-o prima oară grație posibilităților tehnice din ce în ce mai spectaculoase și interesului meu crescut pentru decizia suedezilor.
Mai recunosc că am ținut pumnii pentru Cărtărescu.
Ideea e simplă, chiar dacă printre cei cu șanse se aflau doi unguri, unul dintre ei un fel de ”consătean” de-al nostru. E vorba de László Krasznahorkai, născut la Gyula, scriitorul Tangoului Satanic, un roman după care Béla Tarr a făcut un film cu același titlu despre care Susan Sontag spunea că trebuie revăzut în fiecare an.
Dar nici Krasznahorkai, nici Péter Nádas, celălalt aflat în cărți de la unguri, nu aveau șanse prea mari din moment ce Kertész le-a suflat Nobelul acum vreo 15 ani. Lor și unui alt mare scriitor maghiar care pe atunci era încă în viață. E vorba de contele care nu dorea să fie pomenit ca și conte: Péter Esterházy, un personaj și o personalitate de rang european care a lăsat în urmă o operă nici până acum digerată prea bine. Nici de politic, nici de literați.
Ziceam în sinea mea că a sosit momentul și pentru Nobelul românesc, în fond majoritatea țărilor din jurul nostru au cel puțin unul. Doar noi cu bulgarii ne aflăm în situația asta în care avem și nu avem. La noi e vorba de Herta Müller, la ei de Elias Canetti. Deși au trăit la început în țările pomenite, Müller în România, Canetti în Bulgaria, Nobelul i-a apucat în alte țări. Iar opera lor, în ambele cazuri, a fost scrisă în germană.
Ar fi chiar un gest de mare impact, ziceam eu, să fie nobelizat un român, poate acest șoc cultural i-ar mai trezi nițel pe concetățenii săi și i-ar face să mai renunțe la discursul antieuropean pe invers și cam aurolac, ca să nu mai zic de cel anti-vaccin la fel de prostesc.
Țineam cu Cărtărescu pe bune, considerând că opera sa este demnă de cei care au fost premiați pe parcursul anilor, deci nu se pune problema valorii literare. Subliniez valoarea literară, având în vedere că cei care acordă premiul susțin sus și tare că acesta este primul criteriu. O afirmație relativizată de lungul șir al marilor care nu au fost onorați și care începe cu Tolstoi și Cehov, continuă cu Proust și Joyce și se termină cu Mark Twain, Updike sau Borges, ca să îi numim doar pe cei mai cunoscuți. Pe de altă parte nici considerentele de natură politică și socială nu sunt de lepădat, chiar dacă academicienii suedezi se fac că plouă atunci când vine vorba de asta. Sau cum ar putea ei explica altfel premiul acordat în 1953 lui Winston Churchill?
Oricum, și așa, Nobelul este premiul fără pereche ca prestigiu, nemaivorbind de faptul că decizia suedezilor reușește de cele mai multe ori să surprindă.
De obicei în sens negativ, așa cum s-a întâmplat și acum, premiul fiind atribuit unui romancier care trăiește și lucrează de ani buni în Marea Britanie, scrie în engleză, dar este originar din Zanzibar. Și de care nu a auzit nimeni, chit că a fost de două ori nominalizat la premiul Booker, poate cel mai prestigios premiu literar după Nobel. În ciuda faptului că ia în considerare doar cărțile publicate în engleză.

Surpriza a fost mare și în România, chiar dacă cei interesați și cunoscători ai faptului că al nostru Cărtărescu conducea la anumite case de pariuri puteau fi numărați pe degete. Fenomenul a fost mai ales pe Facebook, unde altundeva să fie, acolo s-a aflat de șansele mărite ale lui Cărtărescu și tot acolo s-a născut reacția la victoria lui Abdulrazak Gurnah.
O reacție ca la fotbal, de miștocăreală ieftină în care se pomenea de iluziile deșarte cu privire la discutabilul Cărtărescu în paralel cu acest necunoscut. Și care l-a depășit pe mult prea umflatul și ilizibilul Cărtărescu în situația în care, din moment ce nimeni nu a auzit de el, nu poate să fie mare lucru nici de capul lui. Și nici de textele sale. Exista un numitor comun în aceste comentarii, un subtext jalnic care reflecta șmecheria limitatului prin modul în care atribuia vina de a nu fi auzit de Gurnah acestuia și nu celui care nu a auzit de el.
Am citit o singură reacție normală și liniștitoare prin firescul ei. Nu este o întâmplare, cred eu acum, că vine din partea unui om de cultură ajuns la o vârstă și la un statut fără egal în România.
Citez, fiindcă textul este scurt: ”Abdulrazak Gurnah. Pe care îl voi descoperi cât de curând, căci până azi nu m-am învrednicit. Mai avem încă atâtea și atâtea lucruri de învățat, de citit, de studiat…, dragi prieteni.” Și asta după ce cu o zi și o postare mai înainte a fost foarte tranșant cu privire la pentru cine ține pumnii: ”După Nobelul de fizică și cel de chimie (despre care voi spune câte ceva în curând), urmează, astăzi, Nobelul de literatură. Ținem pumnii strânși. – Știți voi pentru cine… (că doar nu avem prea mulți autori români demni de acest premiu).”
Da, ați ghicit, este vorba de Mihai Șora, cel care într-o lună va face 105 ani și care se află într-o stare psihică și mentală, chiar spirituală la care cei mai mulți dintre noi putem doar să tânjim cu invidie.
Dar nu este niciun pericol. Cei mulți tânjesc după cu totul altceva…